Provocări optzeciste. Proza lui Mircea Nedelciu

”O proză bine construită nu poate fi neangajată.”

(Mircea Nedelciu)

Despre poezia generației 80 s-a scris și se mai scrie încă destul de mult, lirica optzecistă constituind, pare-se, un material destul de ofertant pentru critica literară românească. Mai mult, acest fenomen a beneficiat recent de niște perfuzii revigoratoare, și aici mă refer la reeditările antologiilor de poezie optzecistă Aer cu diamante (Humanitas, 2010) și Cinci (Tracus Arte, 2011). Din păcate, proza generației 80 nu a fost prea răsfățată de mai noii critici și istorici literari, ea intrând, inevitabil, într-un con de umbră. Ce e drept, avem o singură antologie de proză optzecistă, Desant 83, coordonată de Ovid S.Crohmălniceanu și reeditată în 2000, fără prea mare ecou, la Paralela 45. În plus, mulți dintre prozatorii prezenți în antologia lui Crohmălniceanu din 83 nu mai sunt, din păcate, printre noi, moartea aducând cu sine, iată, și ieșirea din grațiile editorilor. Pare-se că singurul prozator optzecist cu o oarecare notorietate postumă – de altfel, meritată din plin- ar fi Gheorghe Crăciun, în rest, alți prozatori, ca Mircea Nedelciu, Ioan Lăcustă, Constantin Stan, ocupă deocamdată un loc marginal în peisajul literar actual. Dintre prozatorii tocmai enumerați, cel mai meritoriu este, fără îndoială, Mircea Nedelciu, motiv pentru care a și fost remarcat de unul dintre criticii tineri, e vorba de Adina Dinițoiu, care i-a dedicat o vastă monografie.

Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții (Tracus Arte, 2011), studiul semnat de Adina Dinițoiu, se detașează net de alte volume de istorie și critică literară publicate în ultimii ani printr-o însușire esențială: dacă mai toate aceste opuri cu iz academic propun teme deja epuizate și, în consecință, nu aduc nimic nou, lucrarea despre proza lui Mircea Nedelciu, în schimb, epuizează, ea singură, o temă până acum puțin frecventată, produsul final surprinzând prin dimensiuni, dar și prin calitate. Vastul text al Adinei Dinițoiu poate fi considerat, în termeni de teorie literară, un metatext care scanează minuțios, riguros, adâncimile textuale nedelciene. Obiectivele acestui demers metatextual țin, lucru evident încă din primul capitol, atât de istoria literară, cât și de teoria literaturii, și au fost foarte bine formulate încă de prin anii 70 ai secolului trecut de Murray Krieger în al său volum Teoria criticii: este vorba despre ceea ce”trebuie să se fi petrecut în cursul actului creator între poet – în cazul nostru, prozator – și experiența sa precedentă din domeniile vieții și literaturii” (v. M. Krieger, Teoria criticii. Univers, București, 1982). Adică, poetul/prozatorul, scriindu-și textul, ”aduce cu sine tot ce a fost și este el însuși, suma experiențelor sale și a conștiinței trăirilor acestora”, și aici vorbim despre ”contextele” poetului/prozatorului (preexistând fiecărei proze). Aceste ”contexte”, vom vedea, sunt surprinse cu acuitate, Adina Dinițoiu plasând astfel scriitura nedelciană într-un cadru (istoric, literar) cât se poate de exact. Apoi, prozatorul ”mai aduce cu sine în actul de creație și țelul fundamental al eforturilor sale: ceea ce «intenționează»să scrie, ceea ce «vrea sa spună», fie că este vag formulat, fie că reprezintă doar impulsul vag, nedefinit, de a scrie.” (ibid.) Aceste elemente de influență și intenționalitate nu reprezintă totul, scriitorul fiind nevoit să mai înfrunte încă un obstacol redutabil: limba, în speță limbajul - ”Cum va putea el să-și aproprieze limba, care este proprietatea comună a noastră, a tuturor?” se întreabă M. Krieger, care, în analiza sa, vizează și acest element pe cât de vital procesului creator, pe atât de instabil.

În cazul studiului semnat de Adina Dinițoiu, încă din titlu ne sunt semnalate ”contextele” operei lui Mircea Nedelciu: avem, astfel, un context socio-politic, comun generației optzeciste, generație din care face parte și Nedelciu, și un context biografic, intim, marcat de boală, din care s-au țesut ultimele texte nedelciene. Acestea ”contexte” stau sub semnul literaturii, sunt interpretate, reformulate, prin literatură, prin poveste, prin limbaj. Într-un regim politic coercitiv, apăsător, terifiant, absurd, e vorba de regimul comunist, scriitorii generației optzeciste au rupt legăturile cu tradiția literară a predecesorilor șaizeciști, adoptând, într-un gest de frondă, modele literare occidentale, ca textualismul francez sau literatura americană, în ultimul caz preferați fiind romancieri ca Salinger, Pynchon sau beatnicii. Prin adoptarea acestor modele, prin imitarea lor, optzeciștii au sperat, și chiar au reușit într-o oarecare măsură, să se sustragă codurilor și valorilor puterii comuniste. În cazul lui Mircea Nedelciu, avem adeziunea la textualismul francez, care, în contextul socio-politic românesc, capătă o formă și o intenționalitate aparte, diferite de cele ale textualismului francez, după cum ne atenționează Adina Dinițoiu în cel de al doilea capitol al lucrării sale: ”...«textualismul» optzecist, proza scurtă desantistă ș.cl. primesc un sens anume în raport cu acest context social; teoretic vorbind, «textualismul» optzeciștilor este telquelismul francez trecut printr-un unghi de refracție specific”. Dacă textualismul francez a fost unul experimental, care se dorea rupt de realitate, textualismul optzecist a vizat - și prin asta s-a deosebit de corespondentul său francez- socialul. Mai mult, sub influența sociologului Lucien Goldman, Mircea Nedelciu, mizând pe omologia dintre structurile literare și structurile sociale, considera că, prin scris, poate interveni în planul socialului, îl poate influența. Pentru asta, credea Nedelciu, e nevoie de educarea cititorului, de inițierea acestuia în tainele limbajului subversiv, astfel încât, stăpânind acest tip de limbaj, să iasă de sub influența limbajului de lemn al ideologiei comuniste. Altfel spus, exista speranța că ”scriitorii se pot opune regimului comunist opresiv chiar pe terenul și cu mijloacele literaturii, că literatura sofisticată, literatura de «mare calitate» trezește conștiința socială și politică a cititorului și subminează status quo-ul...”, că ideologia comunistă poate fi subminată din interiorul literaturii. Bineînțeles, acest ideal era unul utopic, de neatins, dovadă în acest sens stând Prefața la romanul Tratament fabulatoriu, în care limbajul subversiv este perceput deseori la modul literal, intențiile autorului fiind astfel anulate din start. Adina Dinițoiu sesizează foarte bine acest eșec, neezitând a-l reda ca atare ori de câte ori s-a ivit ocazia în masivul său studiu. Ajuns aici, aș mai spune că, în acei ani, literatura era considerată o armă eficientă împotriva politicului nu numai în Europa de Est, ci și în Europa de Vest sau în America. E drept, din acest punct de vedere, se poate vorbi, mai degrabă, cred, de un trend. Salman Rushdie, în Memoriile sale (Polirom, 2012), reamintindu-și evenimente de la cel de al 48-lea congres al PEN International de la New York, congres ținut în 1986, afirmă cu un aer categoric: ”Da, în 1986 încă mai părea firesc ca scriitorii să pretindă că sunt, după cum spusese Shelly, «legiuitorii nerecunoscuți ai lumii», să creadă că arta literaturii poate contrabalansa puterea și să vadă în literatură o forță măreață, transnațională și transculturală, care, ca să folosim formularea de excepție a lui Bellow, putea «deschide și mai mult universul».” În prezent, o știm cu toții, condiția scriitorului este alta, iluzia s-a spulberat. Rushdie, la rându-i, concluzionează cu amărăciune: ”Peste douăzeci de ani, într-o lume idiotizată și înspăimântată, va fi mult mai greu să atribui asemenea roluri exaltate unor bieți făuritori de texte. Mai greu, dar, poate, la fel de necesar.” Nu trebuie uitat că, după 1989, una dintre preocupările de bază ale lui Mircea Nedelciu, preocupare înțeleasă în nota unui demers necesar, a fost aceea de a-i găsi scriitorului, în conformitate cu recentele schimbări socio-politice, un nou rol în societate. Așa cum nici Rushdie nu a renunțat la credința în capacitatea povestitorului de a influența realul (haosul declanșat de Versetele satanice a fost unul de pomină!), și Nedelciu mai credea, iată, după decembrie 89, în capacitatea scriitorului de a influența lumea, socialul, prin scris, neabdicând, în ciuda condițiilor postdecembriste descurajante, de la credința că ”literatura, științele umane și politica nu se mai pot ignora reciproc”, că politicul poate fi influențat prin scris, prin literatura de bună calitate.

După conturarea contextului socio-politic și literar în care a activat Mircea Nedelciu, în următoarele capitole ale studiului său, Adina Dinițoiu inițiază un amplu și minuțios studiu al prozelor nedelciene, vizate fiind atât prozele scurte, cât și romanele. Demersul, cronologic și tematic, pune accent pe analiza conștiincioasă a strategiilor textuale, a limbajului ambiguu, subversiv, pe recuperarea unor coduri de limbaj, a unor sensuri care, lipsite de contextul socio-politic în care au fost concepute, au devenit, ni se atrage atenția, istorie, piese de muzeu. Adina Dinițoiu ne oferă, cu acest prilej, analize de o finețe maximă, rar întâlnită, care conduc la o singură concluzie: ”Când citim proza scurtă a lui Mircea Nedelciu, va trebui să ținem cont în permanență de această rezonanță culturală a textelor sale. Rezonanță care reflectă un context istoric, politic și social aparte al anilor 80 în România.” Mai mult, ”subversivitatea lor (a prozelor, n.m) există în raport cu acel context politic, în afara căruia ea dispare, iar universul social al prozelor sale ține deja de domeniul nostalgiei, al reconstruirii unei epoci («epoca de aur» a comunismului) – așa cum o fac, de altfel (uneori în exces), și filmele românești ale ultimelor ani.” În analiza textuală, autoarea urmărește, în principal, două elemente: teoria încorporată în text și discursul subversiv. În legătură cu teoria încorporată în text, sunt analizate strategii textuale des întâlnite în proza lui Mircea Nedelciu, care țin, de exemplu, și de practica unui anume autenticism cu rădăcini în autenticismul camilpetrescian, dar care, spre deosebire de ultimul, își denunță convenția. Mai exact, M. N. se strecoară în propriul text ca personaj, semnând note de subsol, iar uneori se dedublează, chestionându-se în legătură cu identitatea autorului acelor note de subsol. Avem, în mod evident, o ambiguizare a instanțelor narative, al cărei scop ar fi, precizează Adina Dinițoiu, o democratizare a literaturii – o tentativă de a relaționa în mod direct cu realul prin abandonarea gestionării discreționare a discursurilor personajelor. Acest autenticism, ni se atrage atenția în mod critic, conține ”o doză de idealism, de iluzoriu”, este, până la urmă, o convenție, o iluzie. Toate aceste caracteristici, care țin de tehnicile textualiste și de limbajul subversiv, se regăsesc, într-o mai mare sau mică măsură, și în romanele lui Nedelciu - poate mai puțin în Zodia scafandrului, apărut postum, în care textualism este dominat de biografic -, de aceea nu mai insist și asupra acestui aspect.

Proza optzecistă, așa cum reiese și din analiza textelor nedelciene, dincolo de preocupările teoretice, are multe în comun cu poezia generației în blugi. Avem, iată, (auto)biograficul, atenția la realitatea înconjurătoare, discursul apropiat de limba vorbită, dar și o mare deschidere înspre tot ceea ce s-a scris până în acel moment. Se poate vorbi, așadar, nu numai de o poezie a ”cotidianului”, ci și de o proză a ”cotidianului”, chiar dacă, la unii scriitori, apetența pentru experiment pare deseori nesățioasă, în dauna epicului. A scrie despre proza optzecistă nu e o sarcină facilă, mai ales pentru cineva din afara generației 80. E necesară, mai ales, o înțelegere corectă, justă, a contextului socio-politic și cultural al ultimului deceniu de comunism, o bună contextualizare, ceea ce Adinei Dinițoiu, în Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții, i-a reușit cu asupra de măsură.

Adina Dinițoiu, Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții, Tracus Arte, București, 2011