Comunismul la graniţa dintre realitate şi ficţiune


De ceva vreme, şi nu cred că mă înşel, am început să percepem ceva mai detaşaţi cele petrecute în regimul comunist şi imediat după. Filmele româneşti de - spre perioada comunistă, cel puţin unele dintre ele – şi aici mă refer în special la Amintiri din Epoca de Aur (2009) –, nu mai privesc cu încrîncenare acel trecut. Aşa s-a întîmplat, de exemplu, şi în Germania, unde pelicule caGood Bye Lenin! (regia:Wolfgang Becker, 2003) sau Das Leben der Anderen (regia: Florian Henckel von Donnersmarck, 2006) s-au remarcat şi prin destinderea cu care perioada comunistă este surprinsă: fără prejudecăţi, fără ură. Nici în privinţa cărţilor, lucrurile nu stau altfel, iar exemplul cel mai potrivit este atît de mediatizatul roman al lui Dan Lungu Sînt o babă comunistă!, ecranizat în 2013 de către Stere Gulea. De asemenea, merită menţionat aici şi romanul O telenovelă socialistă, apărut de curînd la Polirom, al hîtrului Doru Pop.
Cu toate acestea, detaşarea respectivă se cere ponderată printr-o perspectivă mai necruţătoare a ceea ce a însemnat comunismul. Portretul luptătorului la tinereţe, pelicula din 2010 semnată de Constantin Popescu, propune, cred eu, o astfel de perspectivă, pornind de la amintirile lui Ion Gavrilă Ogoranu din Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc. Tot în 2010, are premiera documentarul lui Andrei Ujică Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, documentar care reconstituie, caustic, prin imagini de arhivă, cele două feţe ale lui Nicolae Ceauşescu, cea oficială şi cea privată. Dintre romanele care surprind – într-o mai mică sau mai mare măsură – trecutul comunist, şi care nu sînt puţine, amintesc doar unul singur – din păcate, prea puţin cunoscut –, şi anumeSimfonia lupului de Marius Daniel Popescu (Humanitas, 2008), roman răsplătit în 2006 cu Premiul „Robert Walser“.
Mai nou, Ruxandra Cesereanu propune, în 2013, un roman-frescă, plin de culoare, dinamic, în care surprinde comunismul în vasta-i desfăşurare de-a lungul a jumătate de veac. Este vorba despre Un singur cer deasupra lor (Polirom, 2013), primul roman realist, de altfel, al autoarei clujene, la care aceasta a lucrat timp de zece ani. Romanul vine în siajul unor volume mai vechi ale Ruxandrei Cesereanu, studii solide despre mecanismele de suprimare – mentală şi fizică – ale comunismului:Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii (Polirom, 2004) şi Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste (Polirom, 2005). Mai mult, Ruxandra Cesereanu este un scriitor cu atitudine, lucru dovedit cu asupra de măsură de luările sale de poziţie, concretizate în diverse articole apărute în reviste ca 22,Suplimentul de cultură sau Cuvântul. În cele 34 de capitole ale cărţii, care, cu cîteva excepţii, poartă numele protagoniştilor, perioada comunistă este surprinsă din perspective multiple, variate. Personajele sînt luptători în munţi, securişti, torţionari, copii, iubiţi, femei, bărbaţi. Unele sînt reale, altele, ficţionale. În fine, capitolele cărţii sînt povestiri de sine stătătoare, în care biografiile personajelor sînt ţesute în contextul unei prezenţe ubicue, comunismul – este ceea ce, de altfel, le leagă. Tehnica nu este nouă pentru autoare, căci a mai folosit-o şi în romanul anterior,Angelus (Humanitas, 2010), în care liantul ce unea capitolele cărţii era un eveniment mai puţin obişnuit: căderea a trei îngeri pe pămînt. Galeria personajelor din Un singur cer deasupra lor, vastă şi diversă, este, în fapt, cea care dă savoare cărţii. Protagoniştii volumului Ruxandrei Cesereanu fac parte atît din galeria „băieţilor buni“, cît şi din cea a „băieţilor răi“, romanciera dovedindu-se, din acest punct de vedere, o fină creatoare de caractere.
În capitolul „Tinu“, personajul principal este un tînăr membru al trupelor de Securitate, devotat Partidului şi care îşi împarte singurătatea cu Murgu, un cîine-lup. Este un fanatic, căci Partidul i-a dat o şansă unică, aceea de a intra în trupele de Securitate, de a-i vîna pe duşmanii poporului: „Pentru el, a fi în trupele de Securitate era ceva puternic şi strălucitor. Însemna, printre altele, puterea de a ucide. Era teribil: puteai să ucizi oameni şi nu erai pedepsit dacă ucideai oamenii pe care ţi-i arăta cu degetul Securitatea. Tinu pricepuse astfel ce e puterea“. După cum se vede, psihologia personajului nu este complicată, ci una tipică pentru cei care s-au înrolat în trupele Securităţii şi are la bază o singură dorinţă: aceea de a-şi exercita puterea prin violenţă şi crime. Nu altfel este Ţurcanu, aka Marchizul, „patronul reeducărilor din închisoarea Piteşti“. Descrierea acestuia este mai mult decît grăitoare: „Se zvonea că Marchizul ţinea sub cheie un dosar de sute de pagini în care fişa schingiuirile la care erau supuşi deţinuţii, notîndu-şi felul în care victimele rezistau sau nu la maltratări. Hoiturile cugetătoare ale studenţilor, căci majoritatea prinşilor şi victimelor erau studenţi, se aflau în fălcile iadului, care clefăiau pe rupte. Marchizul era satisfăcut de laboratorul său experimental, unde făpturile puteau fi preschimbate în inversul a ceea ce erau. Erau un triumf, o cucerire revoluţionară, nu-i aşa, un apogeu şi, la urma urmei, chiar un orgasm. Nu prea existau, pentru victime, decît două căi: laşitatea de rahat şi eroismul sublim, prin moarte în chinuri. Dar Marchizul nu-l îngăduia pe cel din urmă, avea alergie la astfel de prostioare. Marchizul canibal se hrănea doar cu laşitatea de rahat a celorlalţi. Obedienţa victimelor schingiuite făcea din el un carnivor încrîncenat“. Hambu, ajutorul de pădurar, este o altă figură interesantă a cărţii. Îndrăgostit de Aurelia, soţia lui Marcu, un ţăran care a fugit prin păduri de teama comuniştilor, nu ezită să ajute la prinderea şi uciderea soţului celei de care s-a îndrăgostit. Pentru a o convinge că soţul ei este mort, îi va aduce, drept dovadă supremă, capul tăiat al lui Marcu – filiaţiile biblice ale povestirii fiind aici mai mult decît evidente. Episodul merită redat, măcar pentru amestecul de cruzime, regret şi pioşenie cu care personajele înţeleg să se raporteze la cele întîmplate: „Dimineaţa, Hambu intră şi o trezi înainte de vreme, chemînd-o afară, iar acolo îi arătă un sac umflat. Să fie atunci cum vrei tu, îi zise el, făcînd semn cu capul spre sac. Femeia apucă sacul mai mult moartă decît vie şi înăuntru găsi atît ceea ce dorea, cît şi ceea ce nu dorea: capul tăiat al lui Marcu. Deacum era gata. În burta ei se găsea plodul lui Hambu, un alt ţînc şi o altă gură de hrănit. Marcu era mort de tot. Aurelia plînse încetişor, la început ca o viţică necoaptă, mai tîrziu ca o bocitoare care îşi ştie rostul. Apoi luă capul mortului şi-l duse lîngă fîntînă, aici îl spălă, apoi îi limpezi ochii şi pielea cu miere şi oloi, iar în gură îi puse boabe de orez amestecate cu tămîie. Apoi îl înfăşură într-un prosop de in, învelindu-l cu grijă, ca pe un ou de struţ din cele ce se găseau atîrnînd în biserică. Apoi îi susură la urechi, chiar dacă mortul nu o auzea. Îi cîntă capului aceluia ca unui cap de sfînt din cei tăiaţi în picturile din biserică...“. Personaje stranii ar mai fi, personaje impregnate de absurdul perioadei comuniste – un cenzor care îşi cenzurează, în cele din urmă, propriul poem, un bătrîn ceasornicar ce refuză să părăsească vechea casă în care a trăit o viaţă, casă ce va fi dărîmată cu el înăuntru pentru a face loc „unui bulevard de proporţii uriaşe“, Săndiţa şi Lilica, două fete gemene părăsite într-un orfelinat mizer, un miliţian care trebuie să găsească penisul tăiat al unui ibovnic ghinionist etc. Mă opresc aici, însă, cu această prezentare menită a stîrni, pe drept, interesul cititorilor.
Are arta un scop ? Dacă da, care este acela? Am spus că Ruxandra Cesereanu este un intelectual cu atitudine – a se vedea, de pildă, articolele cuprinse în volumul Năravuri româneşti. Texte de atitudine (Polirom, 2007). Capitolele din Un singur cer deasupra lor pot fi considerate, de asemenea, nişte texte de atitudine. Vocea auctorială îşi face simţită nu de puţine ori prezenţa (legiuitoare), iar descrierea personajelor negative – personaje aparţinînd sistemului represiv comunist – este una care implică o condamnare vădită a unui regim dictatorial absurd, criminal, cu o feroce dispoziţie spre distrugere. În atare caz, rolul social al scriitorului ar fi acela de a denunţa, pentru a nu ştiu cîta oară, un regim dictatorial, în speţă, regimul comunist, un rol social asumat de Ruxandra Cesereanu şi în acest ultim roman apărut în 2013. Povestea este unul dintre cele mai puternice vehicule prin care un mesaj se poate impune în conştiinţa publică, iar Ruxandra Cesereanu tocmai asta încearcă. Margaret Atwood, în volumul Negocierea cu moartea. Un scriitor despre scriitură (Editura Tritonic, 2007), vorbeşte despre puterea de a fascina a poveştilor care au la bază evenimente reale: „Puterea acestor poveşti este imensă, mai ales cînd se combină cu puterea artistică... Aceste poveşti există pe tărîmul dintre ficţiune şi realitate, sau poate în amîndouă în acelaşi timp: să-i spunem o «înfloritură »“. La această graniţă dintre ficţiune şi realitate se situează şi Un singur cer deasupra lor, iar puterea fascinatorie a poveştilor din acest roman-frescă este una pe care fiecare dintre noi ar trebui, fără doar şi poate, să o încerce.

Ruxandra CESEREANU
Un singur cer deasupra lor
Editura Polirom, Iaşi, 2013, 240 p.





Trimiteți un comentariu

0 Comentarii