duminică, 1 octombrie 2017

Dreptul primei nopţi



Cunoscut istoric al mentalităţilor, antropolog, dar şi un expert în Mircea Eliade şi I.P. Culianu, Andrei Oişteanu a scris unele dintre cele mai provocatoare lucrări în domeniu din spaţiul nostru cultural, dintre care citez Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (Polirom, 2010; ediţia a II-a, 2011; ediţia a III-a, 2014) şi Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu (Polirom, 2007; ediţia a II-a, 2011; ediţia a III‑a, 2014). În această enumerare se înscrie şi cel mai nou studiu semnat de Andrei Oişteanu, Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură (Polirom, 2016), studiu care nu a avut, din păcate, o primire pe măsură. Prin actualitatea, prin stringenţa temei – condiţia femeii în societate –, ar fi fost de aşteptat ca volumul semnat de Andrei Oişteanu să stîrnească discuţii, controverse, dar nu s-a întîmplat aşa.
Împărţit în 35 de capitole, studiul lui Andrei Oişteanu surprinde diversele avataruri şi roluri pe care femeia a fost nevoită să şi le asume de-a lungul timpului (de soţie, mamă, muză etc.) în diverse spaţii geografice, privilegiat fiind spaţiul românesc. Prin urmare, avem de-a face cu un serios studiu sociologic şi antropologic, în care accentul cade pe sexualitate, după cum recunoaşte însuşi autorul în „Cuvînt îna­inte“: „Nu voi spune că am scris prezenta carte doar ca un omagiu adus sexualităţii, ci şi în încercarea de a înţelege delicatele şi misterioasele ei mecanisme şi modul în care ele influenţează (şi sînt la rîndul lor influenţate de) mecanismele sociale, morale şi culturale. Este vorba de sexualitatea omului, cel mai rasat animal din punct de vedere al Culturii şi, tocmai de aceea, cel mai ratat animal din punct de vedere al Naturii… Am rămas în coordonatele unui comparatism funcţional, pentru că este vorba de repetarea unor manifestări diferite, dar în fond asemănătoare, rulînd aceleaşi arhetipuri psihologice şi mentalitare. Din punct de vedere erotic, oamenii din Sumerul antic gîndeau şi simţeau la fel cu cei din Europa de azi? Într-o oarecare măsură, da. Sînt modele mentale şi comportamentale care au supravieţuit tenace, în mod miraculos, rămînînd ascunse undeva în pliurile mentalităţii colective, chiar dacă în forme simbolice şi metaforice“.
Ius primae noctis
Unul dintre aceste „modele mentale şi comportamentale“ care au supravieţuit de-a lungul timpului în diverse societăţi, inclusiv în cea românească, este, ne atrage atenţia Andrei Oişteanu, acela numit ius primae noctis (sau le droit du seigneur), adică „dreptul feudalului/ seniorului de a se culca în noaptea nunţii cu miresele de pe domeniul său“, o lex non scripta care a străbătut, sub diverse forme, veacurile. În Indexul motivelor mito-folclorice al etnologului american Stith Thompson, sursă pe care autorul o invocă pe parcursul întregii cărţii, poartă denumirea de „King demands subsect’s wife for himself“ („Regele o cere pe soţia supusului său pentru el însuşi“).
Dacă în Antichitate şi perioada medievală acest drept este unul evident, faptul că el a supravieţuit în perioadele renascentistă şi iluministă, ba chiar şi la început de secol XIX, este de-a dreptul surprinzător.



Absurdul cortázarian




„Numai trăind absurd am putea s-o încheiem odată cu acest absurd infinit.
Adevărul nostru posibil trebuie să fie o invenţie.”

Julio Cortázar, „Şotron”

Încă de la apariţia sa, în 1963, romanul „Şotron” („Rayuela”) de Julio Cortázar a avut parte de multe aprecieri, dar şi de critici, a devenit un roman-cult, care a impus un stil imitat de foarte mulţi tineri scriitori. În felul lui, însă, „Şotron” este un roman inimitabil, aşa cum, de exemplu sunt şi „În căutarea timpului pierdut” sau „Ulise”. Mai mult, toate aceste trei romane au ca motiv centralquestacăutarea. În fapt, căutarea este îndeletnicirea celor stingheriţi de propria lor existenţă. Şi de existenţă în general, aş spune. Întrebarea firească ar fi: despre ce fel de căutare este vorba? Ei bine, despre una fără un scop, fără un ţel prealabil. Tocmai această lipsă a unui ţel însufleţeşte actul căutării, cel puţin în cazul personajelor cortáziene.

Semnul, emblema lui Horacio Oliveira, protagonistul romanului semnat de Cortázar, este, cum spuneam, căutarea: „Îmi dădusem seama încă de pe atunci că semnul meu este căutarea, emblema celor care pornesc noaptea fără un ţel anume, raţiunea distrugătorilor de busole”. Horacio nu este un om al prezentului Dimpotrivă, pentru el, fiecare gest sau întâmplare îşi dezvăluie frumuseţea, misterul doar prin rememorare, emoţiile sunt unele post-factum. Cu toate astea, căutătorul nu poate trăi nici în trecut, nici în prezent, nici în viitor. Căutătorul este cel care se plasează întotdeauna în centru, în acel punct în care trecutul, prezentul şi viitorul coincid. Gregorovius, unul dintre personajele romanului, surprinde foarte bine disperarea şi tristeţea acestei căutări, descriindu-l astfel pe Horacio: „–…Presimte că în vreun colţ din Paris, în vreo zi sau în vreo moarte sau în vreo întâlnire există o cheie, caută ca un nebun, ia aminte că spun «ca un nebun». Adică în realitate nu e conştient că stă şi caută cheia, nici că există o cheie”. Iată cum Horacio apare învăluit într-o aură de nebun care plonjează cu toată puterea în absurd (pentru Horacio Olivera, absurdul constituie, de altfel, starea naturală a lumii: „– Miracolele nu mi s-au părut niciodată absurde, absurd e ceea ce le precedă şi ceea ce le urmează”). Doar somnul dizolvă această lume, impunând propria lui ordine. La fel iraţionalul ce irumpe, din timp în timp, în real: „Raţiunea ne serveşte doar pentru a diseca realitatea în tihnă sau pentru a analiza viitoarele ei furtuni, niciodată pentru a rezolva o criză instantanee. Dar crizele astea sunt un fel de manifestări metafizice, dragă, o stare care, poate, dacă n-am fi luat drumul raţiunii, ar fi starea naturală şi obişnuită a pitecantropului ridicat în două picioare”.


Continuarea textului aici, în Literomania nr. 39



Sumar Literomania nr. 39


Raul Popescu, Absurdul cortázarian (click)
Cosmin Perța, Poem despre ea (click)
Ioana Geacăr, abia te strecori (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Florin Iaru, povestitorul (click)
Ruxandra Cesereanu, Iustin, obiectele și stările de a fi (click)
Valeriu Gherghel, Cîte cărți contează realmente pentru un om care și-a făcut obiceiul de a citi? (click)
Veronica D. Niculescu, Camera cu două ferestre (click)

duminică, 24 septembrie 2017

Literomania nr. 38



Adina Dinițoiu, „Imobilitatea ofileşte pasiunile tinereţii” Interviu cu teatrologul şi eseistul George Banu (click)
Adina Dinițoiu, Cehov, o profesiune de credinţă (click)
Simona Nastac, raport de la locul crimei (click)
Florin Chirculescu, Greva păcătoșilor (fragment) (click)
Ioana David, Patru cărți importante din biblioteca italiană (II) (click)
Valeriu Gherghel, Cîte cărți contează realmente pentru un om care și-a făcut obiceiul de a citi? (click)
Péter Demény, Înfășurat în artă (click)

Corupția și literatura



„Dea Munera: reprezentări asupra corupției în modernitatea literară și intelectuală românească” este titlul unui volum din 2005 coordonat de Caius Dobrescu și Ovidiu Moceanu, volum realizat în cadrul unui proiect universitar de cercetare. Conține mai multe eseuri pe tema corupției semnate de Ruxandra Ivăncescu, Rodica Ilie, Alina Felea, Adrian Lăcătuș, Romulus Bucur, Andrei Bodiu, Ovidiu Moceanu, Mihai Ignat.

În rândurile care urmează mă voi ocupa însă de eseul din deschiderea volumului, „Despre analogie, agenție, glisare și incertitudine”, care îi aparține lui Caius Dobrescu – un excelent exemplu, cred, de text de analiză (din perspectivă) culturală a unui fenomen social. Bine structurat, cu multiple și felurite exemple, cu un aparat critic demn de toată admirația (format aproape exclusiv din volume încă netraduse la noi, asta și pentru că, deși fenomenul corupției a fost și este în România unul dezbătut în exces, volume serioase pe această temă nu prea – iată, îmi iau o marjă de eroare! – nu prea, spuneam, au fost publicate), eseul, de dimensiunile unei broșuri onorabile (cca. 70 de pagini A4), propune, pe lângă multiplele definiții ale corupției, și patru principii care definesc conexiuni ale literaturii cu sfera socialului. De altfel, Caius Dobrescu își propune să surprindă modul în care științele literaturii, științele culturii și științele sociale se întrepătrund pentru a da seama de un fenomen complex, cel al corupției. Convingerea autorului este aceea că „științele literaturii, prin modul în care influențează studiul literaturii în școală, în universități sau în orice alte forme instituționale care asigură învățarea permanentă, pot contribui la elaborarea unor politici publice de profilaxie a corupției”. O speranță justificată, dar a cărei împlinire necesită mult timp, răbdare și oameni bine pregătiți.


Citește continuarea textului aici, în Literomania nr. 36


Sumar Literomania nr. 37



Raul Popescu, Corupția și literatura (click)
Catherine Cusset, Celălalt pe care-l adoram (fragment) (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Cella Serghi, un destin intelectual feminin (click)
Adina Dinițoiu, Formele estetice şi istoria modei (click)
Ioana David, Patru cărți importante din biblioteca italiană (click)
Ruxandra Cesereanu, Nebunie, pasiune, alcool - „omul virgil” - (click)
Valeriu Gherghel, Ce soartă mai pot avea cărțile scrise cu o cerneală invizibilă (click)
Péter Demény, Rescrierea meschină (click)


vineri, 15 septembrie 2017

Conceptul modern de poezie la Matei Călinescu



Poetul modern spune, aşadar, ceea ce spune, literal şi în toate sensurile.
Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie

Apărut în 1973, Conceptul modern de poezie. De la romantism la avangardă, volum reeditat în 2017, într-o frumoasă ediţie, la Editura Humanitas, a fost, la bază, lucrarea de doctorat a lui Matei Călinescu, susţinută la Cluj în 1972, sub îndrumarea preofesorului Liviu Rusu. Motivul pentru care tînărul pe atunci Matei Călinescu şi-a îndreptat atenţia spre conceptul de modern într-o perioadă în care sintagma realism socialist deţinea supremaţia este dezvăluit de autorul însuşi în Argumentul volumului: „Subiectul tezei mele, poetica implicită a poeziei moderne sau, mai precis, istoria conceptului de poezie din care se legitima modernismul poetic internaţional, de la romantism pînă la suprarealism, reprezenta pentru mine ieşirea la lumina zilei a unei vechi pasiuni secrete, întărită de-a lungul anilor de liceu şi apoi de facultate, tocmai pentru că se opunea culturii oficiale, cenzurii, controlului ideologic“.
Limbajul poetic şi limbajul comun
Cartea lui Matei Călinescu redă traseul poeziei moderne de la romantism pînă la suprarealism, avînd şi un capitol dedicat conceptului de modern în poezia română, punctate fiind, bineînţeles, toate caracteristicile care definesc într-un fel sau altul, în evoluţia sa, poezia modernă. Pînă la a prezenta aceste caracteristici, trebuie neapărat menţionată ideea că se poate vorbi despre modern în poezie numai şi numai prin prisma unei schimbări majore de paradigmă la nivel lingvistic: limbajul devine conştient de sine, de rolul său în comunicarea orală şi scrisă: „În ceea ce priveşte poetica – fie că e vorba de cea implicită într-o activitate de creaţie, fie de cea teoretic explicită –, meditaţia asupra funcţiilor şi limitelor limbajului a jucat totdeauna, şi în chip firesc, un rol esenţial. Cu toate acestea, epoca modernă – ale cărei începuturi pot fi situate în preajma şi în cursul desfăşurării fenomenului romantic – înseamnă pentru poetică o substanţială întărire a «conştiinţei lingvistice»; întregul statut clasic al limbajului e răsturnat: cuvîntul poetic nu mai e un simplu mijloc de imi­taţie a naturii, el produce o nouă natură în procesul propriei sale produceri. Poezia nu mai recurge la limbaj, ca la un instrument, ci intră în limbaj, în dinamica lui internă, căutînd să-l facă să se semnifice în primul rînd pe sine“.
De la antici pînă la romantici, între limbajul poetic şi cel comun a fost recunoscută doar o diferenţă de grad. Cu alte cuvinte, s-a crezut că acelaşi lucru poate fi exprimat atît în limbaj vulgar, cît şi în limbaj poetic, amănunt care nu i-a scăpat nici lui Gheorghe Crăciun în Aisbergul poeziei moderne. Poetica modernă, însă, are la bază o logică diferită de cea a vorbirii prozaice. Simbolurile limbajului poetic sînt ireductibile la simbolurile limbajului comun. Putem vorbi, astfel, de o specificitate a limbajului poetic: „Poetul spune ceea ce spune, nimic altceva“.
Romanticii, dar şi preromanticii, au fost duşmanii principiului aristotelic al imitaţiei. Poezia nu era considerată nicidecum o imitaţie a naturii, ci o voce a ei. Lirismul începe a fi socotit nu numai o origine a poeziei, ci şi esenţa oricărui act poetic şi totodată finalitatea lui. Iată, prin urmare, conturată o conştiinţă a supremaţiei liricului. Timid, se încerca şi o oarecare distincţie între poem şi poezie: poezia se poate manifesta, poate exista şi în afara oricărui poem. Cu toate acestea, poezia tinde să se încorporeze, ca să spun aşa, într-un poem. De asemenea, pot exista într-un poem şi părţi fără poezie.




duminică, 10 septembrie 2017

Un roman cu cheie sau despre texistență cu „Nepotul lui Dracula”




Primul roman al lui Alexandru Mușina – Nepotul lui Dracula – este, în primul rând, orice s-ar spune, un roman cu schepsis, cu cheie, scris în registru ludic, parodic. Venind oarecum în continuarea unor texte (epistolare) din volumele Scrisorile unui fazan și Scrisorile unui geniu balnear, textul lui Mușina ne propune, de această dată în notă romanescă, aceeași critică a valorilor unei modernități paradoxale, totul asezonat cu redarea unui mediu familiar autorului, cel al Literelor brașovene. Astfel, fiecare dintre personajele romanului își are corespondentul său real, pentru „cunoscători“ nefiind o dificultate identificarea modelelor cu pricina. Dincolo de acest aspect cu iz de senzațional – presupun, și probabil cu îndreptățire, că autorul a mizat pe această strategie pentru a-și promova cu brio romanul –, avem textul. Practic, realitatea este încapsulată în text, conform principiului „texistenței“, ingenioasă sintagmă care sugerează împletirea până la confundare a vieții și scriiturii – mai exact spus, „viața și textul sunt ca o bandă a lui Moebius“. Sau – după cum ar spune personajul principal al romanului, Florin Angelescu Dragulea, asistent de literatură franceză la Literele brașovene, în teza sa de doctorat despre semioza uitării și amintirii la Marcel Proust – „totul e text, viața e text, trupul e text, sufletul e text, natura e text“. În acest caz, registrul ludic/parodic al scrierii e pe deplin justificat, venind în completarea unei realități sărace. Deși pentru Alexandru Mușina literatura e cel mai serios lucru cu putință, el o tratează în cel mai „neserios“ mod cu putință, ca pe o jucărie – sofisticată, ce-i drept. Să fie dorința de a propune un text pentru mase un nou tip de divertisment, după cum sugera unul dintre cronicarii acestui roman? Tot ce-i posibil.


Citește continuarea textului aici, înLiteromania nr. 36


Sumar Literomania nr. 36



Raul Popescu, Un roman cu cheie sau despre texistență cu „Nepotul lui Dracula” (click)
Proze finaliste la Concursul Flash Fiction – august 2017 (click)
Paul Țanicui, Bob în țara tuturor (fragment) (click)
Gheorghe Mocuța, poezia sau viața? (click)
Adina Dinițoiu, „Tratament fabulatoriu” de Mircea Nedelciu - sens parabolic şi „realism nemărginit” (click)
Péter Demény, Zîmbetul rimelor (click)
Valeriu Gherghel, Mic excurs întru lauda ținerii de minte (click)

sâmbătă, 9 septembrie 2017

Alisa și paradoxul



Nu că aș fi sigur, dar o bănuială tot am că teribilul secret al literaturii ar fi absurdul, iar absurdul este jucăria preferată a fanteziei. Astfel, poveștile, scorniri fantastice, sunt prin definiție absurde, sfidând fără nicio reținere logica lumii reale. Confuzia cu absurdul practicat în literatura secolului al XX-lea este una, până la un punct acceptabilă, însă, trecând dincolo de estetic și filosofic, absurdul poate fi practicat și la modul ludic, nu doar încruntat. O astfel de abordare nu e prea atractivă pentru un scriitor care se ia în serios, căci tragicul, după cum prea bine se știe, conferă greutate oricărei povești, fie ea și absurdă. Nu astfel stau lucrurile în Alices Adventures in Wonderland (1865) sau în Alice Through the Looking Glass, and What Alice Found There (1871), „basme” ticluite de matematicianul englez Charles Lutwidge Dogdson, cunoscut ca Lewis Carroll. Stranietatea lumilor străbătute de Alisa, protagonista poveștilor lui Carroll, are cel puțin un referent de prestigiu în trecut, și aici mă refer la hâtrul Jonathan Swift și la lumile inventate pentru eroul său, Lemuel Guliver. Remarc că scrierile lui Lewis Carroll precedă, la rândul lor, alte povești stranii, printre care și cea a teologului englez Edwin Abbot, Flatland (1883), poveste invocată și de Ioan Petru Culianu pentru a-și susține teoria spațiului multidimensional (vezi Ioan Petru CulianuCălătorii în lumea de dincolo, ediția a treia, traducere de Gabriela și Andrei Oișteanu, Polirom, Iași, 2007, pp. 56-59). Edwin Abbot imaginează o lume complet plată, populată de ființe bidimensionale capabile a se deplasa doar înainte și înapoi, la stânga și la dreapta, în comparație cu care noi, ființe tridimensionale, suntem niște zei (așa, ca fapt divers, și cărțile de joc care populează Wonderland-ul sunt niște ființe bidimensionale asemenea celor din Flatland).


Continuarea textului aici, în Literomania nr. 35.