duminică, 5 noiembrie 2017

Flash fiction stories



Anunț preluat de pe site-ul Literomania:

Pentru că, în ultimul timp, am primit multe texte care merită publicate, Literomania vă propune, începând cu numărul 43 al revistei, o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica, o dată la două săptămâni (în funcţie de textele trimise), microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). 
Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli: 
  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania. 
Spor la scris! 

Scurt istoric al filmelor cu vampiri din anii ’90 până în 2015



Lord Byron, Sheridan Le Fanu şi Bram Stoker au impus în literatură un personaj straniu şi controversat: vampirul. Demonic, fermecător şi înspăimântător în acelaşi timp, vampirul, care prin romanul Dracula al lui Bram Stoker a intrat definitiv în galeria personajelor literare de neuitat, va deveni, de asemenea, prin pelicula Nosferatu din 1922,  în regia lui F.W. Murnau, o prezenţă obişnuită a lumii de celuloid. De-a lungul timpului, acest personaj a suferit numeroase avataruri, lucru evident şi în filmele care îl au ca protagonist. Dacă în secolul XX, clişeele legate de latura demonică a vampirului au fost aproape imposibil de evitat, în secolul XXI aceste clişee au fost, în sfârşit, forţate, cu rezultate mai mult sau mai puţin interesante.

Probabil că Francis Ford Coppola a fost primul care, prin ecranizarea din 1992 a romanului semnat de Bram Stoker, a adus pe ecrane un altfel de Dracula, un soi de danddy îndrăgostit care rătăceşte pe străzile Londrei în căutarea iubitei sale eterne. În 1994, Interview with the Vampire, ecranizare a unui roman dintr-o serie aparţinând lui Anne Rice, a propus, la rându-i, un vampir romantic, justiţiar, măcinat de dileme morale. Imaginea vampirului romantic, dar cu evidente note ironice, în curat stil postmodernist, este de regăsit şi în serialul True Blood, un fenomen al anilor 2000 (un serial care amintește, într-o oarecare măsură, de Buffy The Vampire Slayer). Ultimele episoade din True Blood au fost difuzate în 2014,  iar de atunci, cu unele excepţii, nu s-a mai întâmplat mare lucru cu acest personaj al vampirului. Nu trebuie uitat, de asemenea, Let The Right One In, film din 2008 al regizorului Tomas Alfredson, care mizează pe motivul copilului-vampir, prezent şi în Interview with the Vampire.

În ultimii doi ani, filmele cu vampiri au devenit o raritate. Probabil că, după boom-ul True Blood, vampirul are nevoie şi el de o binemeritată odihnă. În plus, moda fantasy, impusă de un alt serial, Game of Thrones, a atras atenţia din plin, marginalizându-i pe vampiri (fie ei şi romantici). Totuși, cum am spus deja, există și excepţii, și anume câteva filme din 2014 şi 2015 care au plusat pe acest personaj. Înainte de a vorbi despre aceste filme, se mai impune o precizare. Într-un stil ironic, buf, The Fearless Vampire Killers, or Pardon Me, But Your Teeth Are in My Neck, pelicula din 1967 a lui Roman Polanski, a demontat o întreagă mitologie a vampirului, trend care, peste ani, a fost reluat, din păcate, de filmele hollywoodiene, şi aici mă refer în special la Vampire in Brooklyn, o peliculă dezamăgitoare, marca Wes Craven, şi Dracula: Dead and Loving It, al lui Mel Brooks. Nota ironică, à la Polanski, s-a păstrat, însă, şi în cazul unor pelicule destul de reuşite, apărute în ultimul timp, ca Dark Shadows, filmul din 2012 al lui Tim Burton, sau What We Do in the Shadows, film din 2014 care a trecut neobservat de amatorii de gen, în ciuda calităţilor sale. Aș mai include, în această ultimă categorie, și pelicula din 1996 From Dusk Till Dawn (regia: Robert Rodriguez).

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 43





Sumar Literomania nr. 43



Adina Dinițoiu, Françoise Sagan, on the edge (click)
Flash fiction stories - octombrie 2017 (click)
Raul Popescu, Scurt istoric al filmelor cu vampiri din anii ’90 până în 2015 (click)
Caius Dobrescu, Praf în ochi (fragment) (click)
Paul-George Popescu, Un lefter Popescu în America Latină (click)
Ruxandra Cesereanu, Harfista și ciocanul pneumatic (o snoavă urmuziană) (click)
Valeriu Gherghel, Am întrevăzut cîteodată o stare de spirit superioară vieții, pentru care gloria n-ar fi nimic, și chiar fericirea inutilă… (click)
Péter Demény, Empatic.ro (click)

Smaug și „mineralele serpentine”


În povestea „Hobbitul”(„The Hobbit”) de J.R.R. Tolkien, despre care am scris săptămâna trecută pe Literomania, Smaug este un dragon amator de aur și giuvaere, prăzi pe care le apără cu prețul vieții – o ființă distrugătoare și lacomă, deși nu lipsită de o oarecare inteligență („dragonii nu se pot împotrivi fascinației vorbirii în cimilituri”). Doarme pe grămezile de comori prădate, motiv pentru care burta sa este încrustată cu diamante și felurite bijuterii, care formează un fel de scut.

Motivul balaurului este unul destul de vechi. I.P. Culianu, într-un eseu din 1979, „Narațiune și mit în «Cântecul Perlei»”, pomenește de „mineralele serpentine”, acele pietre prețioase păzite de către șerpi. Despre ele a scris, de altfel, și Eliade, care plasa originea legendei „mineralelor serpentine” în vechile mituri despre acei șerpi sau balauri care păzeau fie Copacul Vieții, fie vreo substanță sau valoare sacră (nemurirea, tinerețea veșnică etc.).
Continuarea textului aici, Literomania nr. 42

Sumar Literomania nr. 42



Adina Dinițoiu, Mizele sociale ale literaturii (click)
Leïla Slimani, Cântec lin (fragment) (click)
Paul Țanicui, peste prag (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Scrisori către un prieten din Vest (click)
Raul Popescu, Smaug și „mineralele serpentine” (click)
Valeriu Gherghel, Numai dacă nu speri nimic, poți ajunge să cunoști fericirea (click)
Péter Demény, Amorul singuraticilor (click)
Bozz, Clasele de tortură și canonul literar (click)
Literomania, Poveşti despre sfinţi, profeţi şi monştri (click)



marți, 24 octombrie 2017

„Hobbitul” pe înțelesul tuturor


„In a hole in the ground there lived a hobbit…” Așa începe una dintre cele mai cunoscute povești ale secolului al XX-lea. „The Hobbit” este titlul poveștii, iar autorul se numește J.R.R. Tolkien.
„The Hobbit” nu este o poveste oarecare. Printre altele, ea marchează impunerea unui gen literar marginalizat, cu origini în vechile mitologii, și anume fantasy-ul. După Tolkien, genul a fost consolidat de nume ca Ursula K. Le Guin, Roger Zelazny, Robert Jordan sau George R.R. Martin. Bineînțeles, enumerarea poate continua cu ușurință.
În 1937, la insistențele prietenilor – mai ales la cele ale lui C.S. Lewis, membru, ca și Tolkien, al grupului oxfordian „The Inklings” și autor al „Cronicilor din Narnia” –, Tolkien acceptă să publice „The Hobbit”. Romanul a fost un bestseller. În atare condiții, Tolkien a scris, între 1937 și 1949, și o continuare, trilogia „The Lord of the Rings”.

Se cunoaște povestea din spatele cărților lui J.R.R. Tolkien. Profesor la Oxford, filolog de prestigiu, specialist în limbi vechi, în special nordice, a inventat diverse popoare care să vorbească câteva dintre limbile pe care le crease în joacă. Un simplu joc lingvistic a stat, așadar, la baza textelor tolkiene. Poate că inventat e prea mult spus, în măsura în care lumile lui J.R.R. Tolkien au la bază mitologiile nordice sau celtice. Astfel, în „The Hobbit”, probabil că singurul neam imaginat în întregime de autorul englez este cel al hobbiților.
Tolkien, asemenea autorilor care l-au urmat, s-a inspirat din diverse mitologii. Cuvântul-cheie aici ar fi „inspirat”, căci mitologiile cu pricina sunt re-interpretate, re-aranjate, re-investite cu noi semnificații. Este vorba de o remitologizare, iar procesul pare a funcționa perfect. Mai mult, la autori ca Roger Zelazny, de exemplu, se poate chiar vorbi și de o demitologizare, în măsura în care zei omnipotenți și venerați în diverse religii ale lumii se dovedesc, în cele din urmă, niște șarlatani (la scară mare, ce-i drept). La George R.R. Martin, mitologia are mai degrabă un rol de fundal, de coloratură, în ciuda faptului că există ființe mitologice cu puteri supranaturale. Istoria e făcută, în cele din urmă, de oameni. Unii autori au rămas, însă, și în zilele noastre fideli genului fantasy originar, high fantasy (sau epic fantasy), așa cum este cazul lui Robert Jordan, care a inventat în „The Wheel of Time” o lume unde coexistă elemente din budism, hinduism, creștinism și islamism.
 Continuarea textului aici, în Literomania nr. 41


Sumar Literomania nr. 41



Catherine Cusset în dialog cu Adina Diniţoiu (click)
Raul Popescu, „Hobbitul” pe înțelesul tuturor (click)
Mihók Tamás, cele mai bune actrițe (click)
Marian Ilea, Cârciuma „La Margit” (click)
Ioana Baetica Morpurgo, Schije (fragment) (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Critica estetică s-a mutat pe Facebook. Și luptă împotriva corectitudinii politice inexistente (click)
Péter Demény, Cinci puncte (click)
Valeriu Gherghel, Vă plac romanele polițiste? (click)

Odiseea dublineză



„El se odihneşte. A călătorit.”
James Joyce, „Ulise”

Dacă ar fi să rezum Odiseea lui Joyce, aş spune aşa: ironie, cutezanţă, epifanie a cotidianului, a banalului, un Ulise deloc mânios, un Telemah dezamăgit, o Andromacă infidelă, o Atenă lăptăreasă, o Nausicaa şchioapă, o zi cât zece ani de pribegie, o Itaca plină de vicii şi vicioşi, ţară ce şi-a proscris fiul iubitor.
Nu greşim dacă în Leopold Bloom îl recunoaştem pe Joyce, veşnicul pribeag, veşnicul contestatar. Joyce a iubit renegând, a scris ca şi cum ar fi arhivat nişte convorbiri banale sau gânduri la fel de banale ale unor oameni banali – paradoxuri reflectând, în cele din urmă, o conştiinţă schizofrenică. „Ulise”, roman publicat la Shakespeare & Co în 1922, este un amalgam generos de senzaţii, de frânturi de gânduri şi de obsesii care frizează patologicul. Dezamăgirea îl însoţeşte pe călător încă de la începutul drumului – Itaca lui Bloom nu este Itaca lui Ulise, Penelopa sa nu cunoaşte răbdarea izvorâtă din iubire. Penelopa creată de Joyce iubeşte, însă într-un mod contradictoriu, trădându-şi soţul, o alegorie amintind poate de Irlanda, iubita prigonitoare. De asemenea, Joyce propune un altfel de Ulise, lipsit de viclenie, nu însă de înţelepciune, urând ipocrizia în aceeaşi măsură în care urăşte prostia. Un om simplu, umil, prevăzător, care nu încearcă să se opună Sorţii, precum anticul Ulise. Recunoaştem în romanul lui Joyce delăsătorul spirit irlandez, în opoziţie cu cel englez, dur, supunător, răzbunător, atât de bine reprezentat de Shakespeare.
Leopold Bloom iubeşte, compătimeşte, dar nu cunoaşte decât răutatea celor din jurul său. Bloom este un Dedal pe veci prizonier în propriul labirint, neputând să-şi elibereze nici măcar fiul. Rămâne resemnarea, ultimul refugiu al celui prigonit. Labirintul devine parte din rutina existenţială. Caracterul privativ al acestuia este ignorat, cel puţin în aparenţă. Dumnezeu – Creatorul, ce îşi este în acelaşi timp Tată şi Fiu – rămâne izolat, undeva, într-un loc îndepărtat şi inaccesibil, nu-l ajută pe Dedal în zborul său frânt. Acest Dumnezeu există cel mult, poate, doar ca umbră a unei prezenţe. „Dacă te iubesc, de ce nu mă ajuţi, de ce mă prigoneşti, aceasta să fie oare dreptatea Ta?” – par a se întreba Stephen şi Bloom, artistul şi omul. „Te urăsc, ştiu că eşti acolo, rămâne doar să accept ceea ce îmi este scris!” Resemnare, iată, fără urmă de laşitate. Leopold Bloom, dar şi Stephen Dedalus sunt nişte eroi moderni curajoşi, în ciuda unei laşităţi aparente. Inteligenţa şi acuitatea simţurilor îi fac să perceapă într-un mod viu nedreptatea ce îşi dezvăluie neîncetat cele o mie de chipuri ale sale. La sfârşitul zilei de pribegie, resemnat, Leopold Bloom îşi culcă trupul obosit în patul conjugal, murdărit de infidelitatea soţiei, neprotestând, neîntrebând, doar iubind în continuare.
Citiți continuarea textului aici, în Literomania nr. 40

Sumar Literomania nr. 40



Adina Dinițoiu, Jurnalul de doliu al lui Roland Barthes (click)
Concursul de proză foarte scurtă Flash fiction (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Paul Goma, acum 40 de ani (click)
Raul Popescu, Odiseea dublineză (click)
Ruxandra Cesereanu, Pre numele său vechi Ulixes (click)
Valeriu Gherghel, Cînd mergea cu trăsura, bunica mea citea în latinește (click)
Veronica D. Niculescu, Capătul zilei (click)
Péter Demény, Privire în orbire (click)

duminică, 1 octombrie 2017

Dreptul primei nopţi



Cunoscut istoric al mentalităţilor, antropolog, dar şi un expert în Mircea Eliade şi I.P. Culianu, Andrei Oişteanu a scris unele dintre cele mai provocatoare lucrări în domeniu din spaţiul nostru cultural, dintre care citez Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (Polirom, 2010; ediţia a II-a, 2011; ediţia a III-a, 2014) şi Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu (Polirom, 2007; ediţia a II-a, 2011; ediţia a III‑a, 2014). În această enumerare se înscrie şi cel mai nou studiu semnat de Andrei Oişteanu, Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură (Polirom, 2016), studiu care nu a avut, din păcate, o primire pe măsură. Prin actualitatea, prin stringenţa temei – condiţia femeii în societate –, ar fi fost de aşteptat ca volumul semnat de Andrei Oişteanu să stîrnească discuţii, controverse, dar nu s-a întîmplat aşa.
Împărţit în 35 de capitole, studiul lui Andrei Oişteanu surprinde diversele avataruri şi roluri pe care femeia a fost nevoită să şi le asume de-a lungul timpului (de soţie, mamă, muză etc.) în diverse spaţii geografice, privilegiat fiind spaţiul românesc. Prin urmare, avem de-a face cu un serios studiu sociologic şi antropologic, în care accentul cade pe sexualitate, după cum recunoaşte însuşi autorul în „Cuvînt îna­inte“: „Nu voi spune că am scris prezenta carte doar ca un omagiu adus sexualităţii, ci şi în încercarea de a înţelege delicatele şi misterioasele ei mecanisme şi modul în care ele influenţează (şi sînt la rîndul lor influenţate de) mecanismele sociale, morale şi culturale. Este vorba de sexualitatea omului, cel mai rasat animal din punct de vedere al Culturii şi, tocmai de aceea, cel mai ratat animal din punct de vedere al Naturii… Am rămas în coordonatele unui comparatism funcţional, pentru că este vorba de repetarea unor manifestări diferite, dar în fond asemănătoare, rulînd aceleaşi arhetipuri psihologice şi mentalitare. Din punct de vedere erotic, oamenii din Sumerul antic gîndeau şi simţeau la fel cu cei din Europa de azi? Într-o oarecare măsură, da. Sînt modele mentale şi comportamentale care au supravieţuit tenace, în mod miraculos, rămînînd ascunse undeva în pliurile mentalităţii colective, chiar dacă în forme simbolice şi metaforice“.
Ius primae noctis
Unul dintre aceste „modele mentale şi comportamentale“ care au supravieţuit de-a lungul timpului în diverse societăţi, inclusiv în cea românească, este, ne atrage atenţia Andrei Oişteanu, acela numit ius primae noctis (sau le droit du seigneur), adică „dreptul feudalului/ seniorului de a se culca în noaptea nunţii cu miresele de pe domeniul său“, o lex non scripta care a străbătut, sub diverse forme, veacurile. În Indexul motivelor mito-folclorice al etnologului american Stith Thompson, sursă pe care autorul o invocă pe parcursul întregii cărţii, poartă denumirea de „King demands subsect’s wife for himself“ („Regele o cere pe soţia supusului său pentru el însuşi“).
Dacă în Antichitate şi perioada medievală acest drept este unul evident, faptul că el a supravieţuit în perioadele renascentistă şi iluministă, ba chiar şi la început de secol XIX, este de-a dreptul surprinzător.