Simplu, Daria

Daria Hornoiu a plecat dintre noi în martie 2011, la numai 21 de ani, vârstă până la care s-a luptat cu neuroblastomul -domnul C, după cum îl numește ea-, o formă de cancer întâlnită la copii. A luptat și a scris despre acest război care i-a definit destinul. Intențiile scriitoricești ale Dariei Hornoiu  acoperă o zonă literară vastă: de la poezie și proză, până la textul confesional. Bineînțeles, nu a excelat în toate, în parte și din cauza vârstei fragede la care și-a conceput textele. Jurnalul, mărturisirea scrisă, este, cred eu, domeniul în care potențialul creator al Dariei este cu prisosință vizibil. Adnotațiile zilnice, completate prin diverse texte, spun, într-un mod direct, frust, povestea unei adolescente, Daria, care a știut să se bucure de viață în ciuda urâtei vecinătăți a morții. Trebuie să menționez de la bun început că în Simplu, Daria (Jurnal neterminat) (Pandora M, București, 2012) nu e vorba despre o poveste lacrimogenă regăsibilă, ca model arhetipal, în mai toate revistele și emisiunile pentru gospodinele cu ”naturelul simțitor” (deși titlul colecției, reality-shock, poate induce în eroare). Volumul Dariei ne pune în fața unui tragism care nu deranjează prin epatare, în ciuda directeței cu care se vorbește despre boală. Încă din primele rânduri ale jurnalului – un jurnal conceput pentru un ochi străin, indiscret, ceea ce-l transformă într-un fals jurnal– autorul recunoaște că suferă de o boală incurabilă: ”…Nu-mi place să o spun, dar am cancer. Eu sunt Adrona (pseudonim folosit uneori de Daria, n.m.) și cancerul e «prietenul» meu. Ne cunoaștem de aproape 5 ani.” Scrisul, pentru Daria, este, după cum ea însăși recunoaște, o formă de terapie. Ca psiholog în formare, șefă de promoție în cadrul Facultății de Psihologie a Universității ”Transilvania” Brașov (2011), Daria Hornoiu știa prea bine că etapa esențială în parcursul formativ al psihanalistului este o severă (auto)analiză, așa că asta și face în jurnalul său: își analizează existența cu seriozitatea celui care vorbește, ca să zic așa, cu moartea. Boala înspăimântă, dar nu înfrânge, Daria știe că nu luptă doar pentru ea, ci pentru toți cei atinși de stigmatul cancerului. Așadar, ”domnul Cancer” este cel care, cu a sa umbră, domină rândurile din Simplu, Daria. Când hulit, când acceptat, acest personaj indezirabil constituie laitmotivul unei crude meditații despre viață. S-ar putea spune că ”drama” destinului Dariei Hornoiu constă într-o maturizare mult prea timpurie, o maturizare care accentuează sentimentul de singurătate: ” M-am izolat. M-am izolat singură sau m-a izolat camera albă? Patul prea mare? Am și un pat mare în cameră. Și el este răcoros, are marginile gri, de metal. Un metal greu și răutăcios care nu te lasă să-l atingi. Te doare atingerea lui, te înspăimântă răcoarea atingerii lui. Griul a construit oare în jurul meu carapacea? Adâncimea patului să mă fi sustras tinereții pe care o mai port doar cu buletinul? Patul să fie de vină? Patul prea mare? Patul adânc și gri? Patul mă îneacă sau albul camerei? Praful? Oamenii? Eu? Cancerul? Cine m-a obligat să renunț la viață? Cine m-a păcălit și m-a închis aici?” (Scriu din colțul unei camere albe…). Sintagma ”tinerețea pe care o mai port doar cu buletinul” este în tragismul ei mai mult decât grăitoare. Deseori astfel de expresii fac savoarea unui text semnat de Daria Hornoiu, scornind prin prezența lor sensuri ale existenței umane neinterogate la modul tare poate de mult timp de tagma scriitoricească, ai cărei reprezentanți sunt mai atenți la forma textului decât la mesajul acestuia, mesaj care, diluat, nu reușește să se mai impună. Scriitura Dariei, dimpotrivă, umple acest gol, aducând în prim-plan interogația, întrebarea: ” Şi dacă nu vrei să mergi mai departe? Dacă nu înţelegi ce se întâmplă în jurul tău? Dar dacă înţelegi şi te înspăimântă? Ce te faci atunci? Cum faci să nu mai mergi, să nu înaintezi? Cum faci să te opreşti şi să rămâi aşa? Ce îi faci timpului să stea puţin în loc şi să te lase să gândeşti, să meditezi? Cum? Cum stai nemişcat? Cum ar putea timpul să încremenească?” (Și dacă nu vrei să mergi mai departe?). Răspunsul, cred eu, nu mai contează în fața agresivității cu care interogatoriul de mai sus își impune prezența. În textele sale, Daria evită capcana răspunsului, rămânând fidelă interogației, un semn, de altfel, de sinceritate, dar și de respect pentru un virtual cititor. Restul e tăcere. Sau nu, nu este tăcere. Este viață! Este freamăt! Este culoare! Dincolo de text este viața. Textul este doar o modalitate de a o descrie. Sau de a o păcăli atunci când ea se încăpățânează să ne demonstreze că totul are un sfârșit. În acest caz, textul continuă viața, îi preia atributele. Prin text viața merge mai departe. Cred că acesta este, de fapt, mesajul Dariei Hornoiu.

Daria Hornoiu, Simplu, Daria (Jurnal neterminat), Pandora M, București, 2012, 96 p.

P.S. Joi, 28 iunie 2012, ora 13, la librăria ”Șt.O. Iosif” din Brașov, are loc lansarea volumului Simplu, Daria!