Nu foarte
sofisticat, deşi jonglează cu două planuri narative, Toate bufniţele, romanul din 2012 al lui Filip Florian, este un
roman al memoriei – după cum ne atenţionează şi motto-ul din Bohumil Hrabal -,
un roman duios, nostalgic, conceput parcă pentru a satisface, în acelaşi timp,
atât gusturile publicului, cât şi pe cele ale criticilor literari.
Romanul este,
conform convenţiei propuse de autor, un mansuscris în care au fost reunite amintirile
tânărului Lucian şi ale mai vârstnicului Emil Stratin. Poveştile lui Emil
Stratin au fost preluate, de asemenea, dintr-un manuscris, din caietul cu coperte
galbene în care Emil, ajuns la vârsta de 60 de ani, şi-a povestit viaţa. Dar
ce-i cu bufniţele, care-i povestea lor? Ornitolog pasionat, Emil pare a prefera
bufniţele, în al căror limbaj s-a iniţiat în momentele din singurătate, pe când
lucra ca inginer constructor în munţi, la Transfăgărăşan. Nici Lucian nu a
rămas insensibil la acest tip de limbaj codat, pe care l-a deprins urmărindu-l
pe Emil, vârstnicul său prieten şi maestru, în lungile lor expediţii prin
păduri. Bufniţa, pasăre nocturnă şi solitară, este asociată cu tristeţea, cu
întunericul, cu singurătatea, dar şi cu destinul, fiind considerată, în Grecia
antică, interpreta lui Atropos, una dintre cele trei Parce, cea care retează
firul destinului. Emil nu crede, după cum declară orgolios în caietul său, în
soartă, însă, ca un făcut, totul pare, acum, la sfârşit, în momentul
rememorării, un joc crud al unui destin implacabil. Emblemă a capricioasei
zeiţe Athena, numită în Odiseea şi glaukpis – cea cu ochi de bufniţă, căci
aceste păsări văd „în beznă, dincolo de forme şi contururi”, bufniţa a rămas în
mitologie şi ca simbol al înţelepciunii, iar personajul Emil Stratin poate fi considerat, fără a forţa
limitele interpretării, un înţelept, un maestru care şi-a ales un ucenic, pe
Lucian, copilul de 11 ani pe care l-a salvat, într-o zi de iarnă, din mâinile
brutalului mecanic de teleferic Ene Tirilici.
Limbajul
bufniţelor este, cum altfel?, unul secret, un limbaj cifrat al cărui cod îl
deţin doar câţiva aleşi, printre care şi Emil. Fascinat de taina iubitorului de
bufniţe, Lucian, băiatul de 11 ani, cercetează avid planşele şi cărţile
acestuia despre păsări, sperând ca astfel să deprindă, la rându-i, acel limbaj
secret: „În camera lui de la etaj, din casa doamnei Rugea, am căutat săptămâni
în şir secretul, răbdător şin încordat, am păşit pe drumul labirintic din
cărţi, frază cu frază, pagină cu pagină, o mulţime din termenii şi formulările
întâlnite mă făceau să cred că ornitologii vorbesc încifrat, ca nişte spioni
trimişi de păsări printre oameni, nu invers, am învăţat pasaje întregi pe
dinafară şi am privit ilustraţiile până le-am tocit, iar la toate, permanent,
Emil mi-a fost martor”.
Mai mult,
bufniţele, în acest roman, jucându-şi până la capăt rolul mitologic, au o
funcţie psihopompă, sunt asociate cu moartea. Emil şi Lucian, pentru a le ademeni,
aduc şoareci, pe care îi eliberează, pentru a fi prinşi de bufniţe. Ei sunt
nişte oficianţi, iar bufniţele sunt zeităţile cărora aceştia le aduc, umili,
ofrande – semnificativ în acest sens este şi episodul în care Lucian prinde un
şoarece tocmai pentru a-l lăsa pradă unei bufniţe în următoarea sa excursie în
pădure cu Emil. De asemenea, bufniţele îi apar lui Emil şi într-o amintire din
copilărie, apariţie care prefigurează o întâmplare sinistră: moartea unei femei
sfâşiate de câinii asmuţiţi de chiar amantul ei. Întâmplarea este prea
puţin exploatată în trama romanului, la fel cum mai multe povestiri par
expediate sau folosite doar pentru a umple paginile. Cam acesta ar principalul
reproş pe care i-l pot aduce cărţii, şi anume slaba
exploatare a unor episoade, înnodarea acestora cam pripită, efectul lor, per
total, asupra cititorului fiind, astfel, oareşcum diminuat. Probabil, dacă
Filip Florian ar mai fi insistat asupra unor secvenţe, rezultatul ar fi fost unul cu mult mai bun.
Toate bufniţele este un roman
iniţiatic, în măsura în care limbajul bufniţelor este, în egală măsură, un
limbaj al vieţii şi al morţii. Deprinderea lui echivalează cu trecerea la o
altă etapă existenţială, îl singularizează pe iniţiat, acesta având, în
consecinţă, un alt statut. Poate de aceea îl regăsim pe Lucian, la 23 ani, în
postura de meteorolog, izolat în munţii, unde stă câteva luni bune. El, care
avea o gaşcă de prieteni de care nu se despărţea, a devenit, asemenea lui Emil,
maestrul său, un însingurat, şi asta pentru că ştie un secret, cunoaşte limbajul
bufniţelor, adică este un iniţiat. Ştie că moartea poate fi înfrântă prin
poveste, prin memorie, dar ştie, în acelaşi timp, că sunt lucruri care nu se
spun, pe care nu se cuvine să le dezvălui oricui şi oricând. Pe acelea, Emil şi
Lucian le spun doar bufniţelor, aşa cum, în In
the Mood for Love sau în 2046, personajele
îşi spun secretele unei scorburi de copac pe care apoi o astupă cu pământ,
pentru ca secretele cu pricina să nu iasă niciodată din acea scorbură, să
rămână prizoniere acolo pe vecie.
Filip Florian, Toate
bufniţele, Polirom, Iaşi, 2012, 280 p.
0 Comentarii