Despre critica literară





Al. Cistelecan a intervievat, la începutul anilor '90, pentru revista Vatra, mai mulți critici literari și eseiști. Câteva dintre aceste interviuri au fost strânse într-un volum, 15 dialoguri critice, apărut în 2005 la editura brașoveană Aula, editură condusă de regretatul Al. Mușina. Părerile multora dintre cei cu care Al. Cistelecan a dialogat, păreri interesante, de bun-simț, despre destinele literaturii și criticii literare românești, sunt demne de atenție și acum, în anii 2000. În timp, ele s-au dovedit corecte. Spre exemplificare, am ales două scurte fragmente din interviurile luate lui Mircea Martin și Ion Pop.

Mircea Martin, întrebat dacă în următorii ani critica literară va intra în declin, a răspuns următoarele:

O întrebare care cade foarte bine în acest moment al literelor române. Da, mă tem că prestigiul criticii va scădea. Va scădea, în primul rând, datorită racordării, cu sau fără voie, a literaturii noastre la economia de piață. Criteriile vor aluneca încetul cu încetul, se vor diversifica, se vor pierde, valoarea va risca să se confunde tot mai mult cu succesul, critica va trebui să se refere tot mai mult la o sociologie a lecturii, loc pentru creația propriu-zisă, pentru performanța critică va fi tot mai puțin, iar un consens în această privință e aproape imposibil. Însăși libertatea de expresie de care se bucură presa în genere (...) nu joacă în favoarea prestigiului criticii literare. Intruziunea politică anterioară, cenzura, teroarea creau un climat tensionat la extrem în cadrul căruia cuvântul bine măsurat al criticii avea un ecou și o autoritate ieșite din comun. Faptul însuși de a comenta favorabil o carte „cu probleme” atrăgea atenția, simpatia și respectul publicului. Prin selecția și prin judecata sa de valoare, prin strălucirea comentariului său, criticul literaturii curente putea fi atunci un director de conștiință. Pentru că literatura însăși era mai mult decât literatură, îndeplinind, cum ne amintim foarte bine, un rol mai mult decât estetic, înlocuind, în bună măsură, jurnalistica, sociologia, filosofia, istoria însăși, spunând lucruri pe care acestea nu puteau să le spună. De-acum înainte, criticul, va trebui să se resemneze cu un rol mai modest, dar care în mod normal va trebui să-l apropie mai mult de literatură, de cartea pe care o comentează, de problematica ei contextuală, dar și abisală; și, în ultimă instanță, de sine însuși ca scriitor.

În ceea ce privește viitorul criticii de întâmpinare, Ion Pop era un optimist, văzând în acest tip de critică „un exercițiu necesar de comunicare cu realitatea imediată”:

Pentru mine, critica de actualitate – practicată, ce-i drept, mai ales în reviste lunare, deci la intervale rezonabile, și cu precădere în spațiul poeziei – a fost și este un exercițiu necesar de comunicare cu realitatea imediată, de menținere în stare deschisă a sensibilității; o auto-obligație, într-un fel, de a rămâne atent la procesul în curs al creației. Știu că „critica literară” e considerată de mulți o formă insuficientă, superficială și perisabilă a oficiului critic, dacă o comparăm cu marile sinteze. Depinde, însă, cum e gândită și de cine o practică: ea se poate opri la nivelul unei consemnări impresioniste, dar poate și constitui un nucleu important de interpretare a operei „întâmpinate”. „Tinda unei magistraturi” - cum o numește Perpessicius – e un spațiu, evident, destul de modest, și, dacă nu se deschide spre lumea largă a lecturilor aprofundate, îl poate cantona pe cel care o ocupă într-o poziție marginală și minoră. E nevoie, însă, în orice caz, de un asemenea modest oficiu, tocmai pentru a întreține pulsul viu al receptării și a orienta gustul public pentru valoare. Tradiția acestei specii de critică e prea bogată la noi pentru a se renunța foarte curând și radical la ea, iar în perioada pe care o trăim, a atâtor neclare „tranziții”, prezența acestei instanțe prime a receptării mi se pare și mai necesară. Ea va pierde totuși, probabil, ca mai peste tot în lume, din ponderea deținută în prezent și e de prevăzut că va cunoaște forme hibride, la limita publicității, cu trecerea în plan secund a judecății de valoare. Va fi însă un progres? De existat, vor trebui să existe, totuși, spații de exprimare a unor prime evaluări, indispensabile metabolismului sănătos al creației. În reviste specializate, de recenzii? În suplimentele literare ale marilor cotidiene? În puținele reviste literare care vor supraviețui? Starea actuală a acestei critici de întâmpinare e afectată, oarecum, de proasta difuzare a cărții, de dificultățile de apariție a unor periodice și de tirajul lor restrâns etc. Cred însă că va supraviețui acestei crize, care este a însuși obiectului său, însă în forme și cu mijloace adaptate evoluției complexului mass-media.


Al. Cistelecan, 15 dialoguri critice, Editura Aula, Brașov, 2005, 176 p.

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii