Umberto Eco despre manipulare, presă de scandal şi conspiraţii




Reţetarul ficţional al lui Umberto Eco funcţionează foarte bine şi în noul său roman, Numărul zero. Intrigile lui Eco, în mai toate romanele sale, sînt construite în jurul teoriei conspiraţiei, teorie în care forţele oculte – a căror miză este controlul absolut al lumii – joacă un rol esenţial. Acest tip de intrigă, prezentă şi la autori ca Thomas Pynchon, se regăseşte, iată, şi în Numărul zero.

Cîţiva jurnalişti, Colona, Maia Fresia, Romano Braggadocio, Cambria, Lucidi, Constanza, Palatino, sînt convocaţi de un personaj dubios, Simei, redactor, printre altele, al unei reviste pentru adulţi, pentru a concepe un ziar de scandal cu un nume sugestiv: Mîine. Finanţatorul publicaţiei, un personaj misterios numit Comandorul, patron de hoteluri şi televiziuni, om de afaceri îmbogăţit fraudulos, doreşte ca prin ştirile de scandal din Mîine să-şi cîştige locul în „lumea bună a finanţelor, a băncilor, precum şi a marilor ziare“. Mai exact, forţează aşa-zisa lume bună să-l accepte printr-o demonstraţie de forţă, printr-un soi de şantaj. Interesant este cum concepe acest şantaj. Ziarul Mîine nu este o publicaţie adevărată, ci o ticluire, o ficţiune. Acest ziar de scandal va rămîne, adică, în stadiul de număr zero, cu cîteva apariţii destinate doar anumitor persoane, iar numerele sale nu vor conţine ştiri actuale, ci din trecut, numerele fiind datate, bineînţeles, ca şi cum ar fi apărut cu luni în urmă. Ştiri trecute, aşadar, concepute ca şi cum ele ar fi actuale, ceea ce ar permite şi „previziuni“ legate de aceste ştiri, „previziuni“ confirmate în prezent. Simei are, însă, planul lui. Asemenea Comandorului, îşi doreşte, ca prin şantaj, să obţină, la rîndu-i, un bilet de intrare în „lumea bună“. Îl convoacă separat pe Colona, un jurnalist şi un scriitor ratat, pentru a-i propune să scrie o carte despre proiectul Mîine, carte numită Mîine: ieri, în care va dezvălui date legate de această escrocherie, carte purtînd, cum altfel?, semnătura lui Simei, Colona nefiind, în această situaţie, decît un simplu negru, un ghost writer: „ –...Deci mă pregătesc: dacă totul se duce de rîpă, public cartea. Va fi o bombă şi-mi va aduce nişte bani sub formă de drepturi de autor. Sau poate că nu, zic şi eu aşa, poate că cineva nu doreşte s-o public şi-mi dă o groază de bani. Neimpozabili“.

Aşa cum se întîmplă şi în Pendulul lui Foucault, romanul din 1988 al lui Eco, personajele dinNumărul zero creează o ficţiune, o realitate paralelă ce îşi va impune, în cele din urmă, voinţa în lumea reală. Mai mult, backgroundul personajelor are, de asemenea, un cuvînt greu de spus în evoluţia poveştii. Aici mă refer în special la unul dintre personaje, Braggadocio, ale cărui cercetări personale au în centru întîmplări din vremea bunicului său, „mare şef“ în regimul Mussolini. Suspicios, paranoic, Braggadocio crede că „ziarele mint, istoricii mint, televiziunea de azi minte“, şi cum să nu creadă asta cînd el însuşi este implicat într-un proiect jurnalistic care, în sine, este o mare minciună, un fals? Pentru un cititor familiarizat cu romanele lui Eco, este evident că Braggadocio aminteşte de un alt personaj pitoresc al lui Eco, şi anume de Belbo din Pendulul lui Foucault. Ca şi Belbo, Braggadocio este prizonierul vremurilor mussoliniene, al intrigilor ţesute în acei ani tulburi. Există, aşadar, un fir roşu care trece prin toate romanele semnate de Eco, fir roşu care le uneşte, le dă unitate, creează punţi de legătură între ele, punţi intertextuale care fac deliciul cunoscătorilor. În siajul unor Borges, Pynchon sau Sábato, autori forjaţi, ar spune unii, în pură tradiţie postmodernistă (dacă tradiţie e cuvîntul potrivit aici), Umberto Eco se joacă cu realităţile multiple, le suceşte pe toate părţile, le studiază mecanismele de funcţionare, mecanisme care, în cele din urmă, pentru personaje, devin incontrolabile. „Nu sistemul este creat de om, ci sistemul îl creează pe om“, ar fi spus Ioan Petru Culianu. Omul devine, altfel spus, un simplu angrenaj în „marea conspiraţie universală“, care îl domină, îl striveşte, conspiraţie care ar coincide, de ce nu?, prin capacitatea fiinţei umane de a o gîndi, de a-i prevedea evoluţia  – cel puţin pînă la un punct –, cu acel sistem al lui Culianu, care conţine în sine toate posibilităţile de manifestare ale unui fenomen. Nu a fost, oare, din această perspectivă, însuşi Culianu o victimă a unui complot ale cărui intrigi ţin, chiar şi în prezent, de domeniul fantasticului?

Revenind la ziarul Mîine, ar fi interesant de văzut cum este el gîndit. Umberto Eco oferă, cu acest prilej, o adevărată lecţie despre cumnu ar trebui să fie o publicaţie. Acţiunea romanului este plasată la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, ani în care, ca şi acum de altfel, presa de scandal era înfloritoare. Într-o primă şedinţă, redactorilor li se spune că este vorba despre un proiect ale cărui şanse de concretizare depind de ei. Astfel, pentru început, vor lucra la mai multe numere zero timp de un an în care vor demonstra că proiectul este posibil. Vor scrie ştiri, cum spuneam, despre evenimente trecute ca şi cum acestea tocmai s-ar fi petrecut. Motivul este simplu, după cum argumentează şi Simei. Dacă a explodat o bombă, evenimentul nu trebuie lăsat pe ziua de mîine, cînd deja ştirea va fi pe buzele tuturor. Pînă la miezul nopţii, înainte de a intra la tipar, trebuie dibuiţi probabilii responsabili, schiţat un scenariu, date în vileag „lucruri pe care poliţia nu le ştie“. Sigur, lucrul este posibil, însă cînd vorbeşti despre evenimente din urmă cu cîteva luni, deja ai toate informaţiile la dispoziţie: „ – Evident – precizează Simei –, şi cînd ziarul se va face de-adevăratelea, aşa are să fie. Însă acum, timp de un an, trebuie doar să demonstrăm că se poate face. Şi se poate pentru că un număr zero poate să aibă ce dată vrea şi poate să fie foarte bine un exemplu de cum ar fi arătat ziarul cu luni în urmă, să spunem atunci cînd s-a pus bomba. În cazul ăsta, noi deja ştim ce anume s-a petrecut ulterior, dar o să vorbim ca şi cum cititorul încă nu ar şti. Deci toate indiscreţiile noastre vor căpăta o savoare de inedit, de surprinzător, aş îndrăzni să spun chiar de oracular. Adică va trebui să-i spunem comanditarului: iată cum ar fi arătat Mîinedacă ar fi ieşit ieri...“.

Simei şi Colona le dezvăluie ucenicilor săi şi alte trucuri ale unei publicaţii de scandal, „principii esenţiale pentru munca tuturor“. De exemplu, „separarea faptelor de opinii“. Iată, în cuvintele lui Colona, cum se face această diferenţiere astfel încît opinia jurnalistului, mai exact, a ziarului pe care îl reprezintă să iasă în evidenţă – un procedeu care ţine, în mod evident, de tehnica manipulării opiniei publice: „ –...Uitaţi-vă la marile ziare anglo-saxone. Dacă relatează, ştiu şi eu, despre un incendiu sau despre un accident de automobil, evident că nu pot să spună ce gîndesc ei despre asta. Şi atunci introduc în articol, între ghilimele, declaraţiile unui martor, un om de pe stradă, un reprezentant al opiniei publice. Punînd ghilimelele, acele afirmaţii devin fapte, adică-i un fapt că acel cutare a exprimat cutare opinie. Însă s-ar putea presupune că ziaristul le-a dat cuvîntul doar celor care gîndesc ca el. De aceea vor fi două declaraţii, bătîndu-se cap în cap, pentru a arăta că e fatal să existe despre un lucru opinii diferite – iar ziarul dă seama despre lucrul ăsta incontestabil. Abilitatea constă în a pune între ghilimele mai întîi o opinie banală, apoi o altă opinie, mai elaborată, care seamănă, în bună măsură, cu opinia ziaristului. În felul acesta, cititorul are impresia că este informat cu privire la două fapte, dar este făcut să accepte o singură opinie ca fiind cea mai convingătoare... Problema-i ce anume şi cum să pui între ghilimele...“. Romanul lui Eco poate fi citit, ţinînd seama de cele de mai sus, şi ca un vast compendiu de tehnici de manipulare a opiniei publice.

Însă Numărul zero nu se reduce doar la atît. În buna tradiţie a prozei lui Eco, şi aici intriga este complicată printr-o poveste din Al Doilea Război Mondial, poveste care ţine de domeniul incredibilului. Braggadocio este obsedat de ideea că Mussolini ar fi scăpat întreg şi nevătămat din Al Doilea Război Mondial, că, de fapt, ar fi fost ucisă sosia lui Mussolini, nu Mussolini însuşi, acesta din urmă retrăgîndu-se, în aşteptarea unor vremuri mai favorabile, în Argentina. Toate evenimentele de după 1945, crede  Braggadocio, au în centru tocmai această întîmplare: „ -... umbra lui Mussolini, dat drept mort, planează peste toate evenimentele care au loc în Italia din 1945 pînă astăzi, aş zice, iar moartea reală dezlănţuie perioada cea mai teribilă din istoria acestei ţări, implicînd organizaţiile stay-behind, CIA, NATO, Gladio, P2, Mafia, serviciile, înaltele comandamente militare, miniştri ca Andreotti şi preşedinţi precum Cossiga, şi fireşte că şi o bună parte a organizaţiilor teroriste de extremă stîngă, infiltrate cum trebuie şi manevrate...“. Eco nu aduce nimic nou în privinţa acestor supoziţii, lucru evident în finalul romanului, cînd toate aceste informaţii sînt dezvăluite într-un documentar marca BBC urmărit de către Colona pe un post public de televiziune. Abil, Umberto Eco se joacă, însă, cu informaţiile oferite cu generozitate de o sub-literatură de gen, cea a teoriei conspiraţiei, iar în minte îmi vine, în acest caz, o carte anume, care, în loc de Mussolini, îl are ca personaj central pe Hitler, carte cu un titlu ce trimite la povestea lui Braggadocio: Hitler în Argentina. Viaţa Führerului în Argentina după Al Doilea Război Mondial de Simon Dunstan şi Gerrard Williams. Dar, probabil, nu povestea în sine este importantă la Eco, ci evenimentele declanşate de ea. În plus, probabil că şi aici avem de-a face cu o lecţie dată de Umberto Eco, lecţie citită printre rîndurile romanului: un adevăr dezvăluit este şi mai bine ascuns. Mai mult, dacă o informaţie nu este adevărată, ea poate deveni adevărată prin credinţa celor atraşi de mirajul din spatele ei.

Numărul zero este un roman captivant, construit pe tipul de intrigă care l-a făcut celebru pe Umberto Eco, intrigă bazată pe dezvăluirea unei informaţii, mai mult sau mai puţin adevărate, pe care alţii se străduiesc, din anumite motive, s-o oculteze, s-o facă inaccesibilă oamenilor de rînd. Informaţia înseamnă putere, iar puterea nu este pentru oricine. Ei bine, şi personajele din Numărul zeroaflă acest adevăr pe propria lor piele.



Umberto ECO

Numărul zero

Traducere din limba italiană de Ştefania Mincu

Editura Polirom, Iaşi, 2015, 232 p.



Trimiteți un comentariu

0 Comentarii