Cercetător asiduu al fenomenului
concentraţionar cu substrat politic, Ruxandra Cesereanu încheie prin volumul Fugarii.
Evadări din închisori şi lagăre în secolul XX (Polirom, Iaşi, 2016)
ciclul dedicat acestui fenomen, ciclu din care fac parte şi studiile Călătorie
spre centrul infernului. Gulagul în conştiinţa românească (Fundaţia
Culturală Română, 1998) şi Panopticum. Tortura politică în secolul XX (Institutul
European, 2001) – ambele apărute, pînă în prezent, în cîte două ediţii. Fugarii…,
studiul care încheie ciclul, este o carte a ieşirii, a evadării,
acţiune care, mai ales în secolul al XX-lea, a stat sub semnul sfidării unor
sisteme politice aberante, criminale. Se poate spune, aşadar, că eseul despre
evadare al Ruxandrei Cesereanu constituie un episod optimist în serialul
ororilor concentraţionare surprinse în volumele anterioare.
Cînd vine vorba despre evadare, ca un novice
al acestui subiect, nu pot să mă gîndesc decît la trei lucruri: la personajul
Contele de Monte Cristo, la Şapte ani în Tibet – cartea
alpinistului austriac Heinrich Harrer, şi la The Way Back, filmul
din 2010 al regizorului Peter Weir, bazat pe memoriile ofiţerului polonez
Sławomir Rawicz (de altfel, Ruxandra Cesereanu, în studiul său, prinde şi
aventurile grupului de evadaţi condus de Rawicz).
Bineînţeles, cazuistica evadărilor celebre
este cu mult mai vastă. În primul capitol al volumului Fugarii…,
autoarea trece în revistă cîteva dintre acestea: cea a apostolului Petru din
închisoarea lui Irod, cea a lui Benvenuto Cellini din Castelul Sant’Angelo, cea
a lui Napoleon I din Insula Elba etc. Dar studiul Ruxandrei Cesereanu nu
vizează decît un singur tip de evadare, acela al deţinuţilor politici şi al
prizonierilor de război, şi o singură perioadă, aşa cum ne avertizează şi titlul
cărţii: secolul al XX-lea.
Semnificaţia
terapeutică a evadării
În Fugarii…, autoarea, deloc
intimidată de taxonomii, enumeră diverse tipuri de evadări şi evadaţi, cu
nuanţări şi paranteze, ceea ce face lectura şi mai atractivă. Evadarea este
definită, într-o primă fază, prin ideea de ieşire, de ieşire nu
numai dintr-un spaţiu închis, ci şi din sine: „Ieşirea are uneori şi o
componentă metafizică; evadatul (este vorba despre evadat ca structură
mentală) iese dintr-o piele veche pentru a se înnoi, pentru a-şi căuta o nouă
identitate, pentru a se împrospăta sau, alteori, pentru a regăsi ceva pierdut
odinioară“. De fapt, cele două tipuri de ieşiri, dintr-un spaţiu închis şi din
sine, merg mînă‑n mînă. O evadare dintr-un lagăr sau dintr-o închisoare nu
înseamnă doar escaladarea unor ziduri sau săparea unor galerii subterane, ci şi
întoarcerea la vechea identitate, cea anulată prin prizonierat. Sau, de ce nu,
asumarea unei noi identităţi, diferite de cea de dinainte de încarcerare (deşi,
atunci cînd se întîmplă astfel, la baza deciziei stau prudenţa, teama de a nu
fi prins din nou, lucru care diminuează din bucuria libertăţii; cazul lui Jean
Valjean, personajul din romanul Mizerabilii de Victor Hugo,
este, poate, din acest punct de vedere, cel mai cunoscut exemplu). Evadarea
are, prin această caracteristică de recuperare a identităţii, un rol
terapeutic: „Una dintre scenele-cheie ale unei evadări este finalul acesteia,
atunci cînd, ajungînd în libertate şi în siguranţă, fostul fugar se spală, îşi
curăţă chipul (îşi rade, de obicei, barba crescută în timpul fugii clandestine)
şi se priveşte în oglindă, recunoscîndu-se, redevenind stăpîn asupra
personalităţii şi identităţii sale, după ce a participat la un chinuitor şi
îndelungat bal mascat“. Toate aceste gesturi ale evadatului au, aşadar, un rol
terapeutic, iar semnificaţia lor depăşeşte registrul banalului: „Scena
îmbăierii – ne avertizează autoarea – este esenţială şi simbolică: pielea
murdară, epiderma veche, a evadatului se descuamează şi în locul ei apare de
dedesubt o piele nouă, subţire, mai sensibilă, dar care ţine, inclusiv
fizico-psihic, de un alt statut, de o altă identitate“.
0 Comentarii