Se afișează postările cu eticheta cronici. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cronici. Afișați toate postările

luni, 24 iulie 2017

„Al nostru Ulise, Radu Niciporuc…“


Săptămîna trecută a plecat dintre noi un om şi un scriitor deosebit: Radu Niciporuc. Inginer de nave, a navigat pe mai toate mările şi oceanele lumii, a văzut locuri extraordinare, la care mulţi dintre noi doar visăm, a cunoscut oameni de diverse naţionalităţi şi religii, cu obiceiuri şi feluri de a fi dintre cele mai diferite. O parte din materialul adunat, în timp, pe diverse carneţele şi foi a prins contur, mai tîrziu, în povestirile din volumul Pascal desenează corăbii (Cartea Românească, 2016). A debutat în proză tîrziu, la 66 de ani, dar savoarea povestaşului, exotismul, fineţea stilistică, amintind de cea a lui Alexandru Vlad sau, mergînd mai înapoi în timp, de cea a lui Joseph Conrad, un alt scriitor-marinar, l-au impus pe Radu Niciporuc în lumea literară românească. În aprilie 2017, a fost răsplătit cu Premiul pentru debut al revistei Observator cultural pentru volumul din 2016, Pascal desenează corăbii. Acolo, la Gala Premiilor Observator cultural, l-am văzut ultima dată pe Radu Niciporuc. Semnele bolii erau evidente. Speram, însă, că va rezista, că va înfrînge boala. Radu a fost, totuşi, un marinar, un om trecut prin capriciile mărilor şi oceanelor lumii. Nu putea ceda, credeam eu, mai ales că lucra la primul său roman.
A fost un colaborator constant, încă de la primul număr, al revistei online Literomania, revistă coordonată de mine şi de Adina Diniţoiu, unde scria săptămînal la rubrica sa Jurnal la babord. Timp de mai bine de şase luni ne-a trimis, conştiincios, texte în care cel pe care îl numisem cu drag „al nostru Ulise“ îşi povestea aventurile marinăreşti şi literare. Aşa am aflat cum a descoperit cartea de convorbiri ale lui Julio Cortázar cu Omar Prego Gadea – La fascinación de las palabras –, pe care a tradus-o pentru Editura Fabulator, editură înfiinţată de el împreună cu Alexandru Vlad, aşa am aflat cum a obţinut drepturile pentru acest volum, aşa am aflat că există o delicatesă culinară ce are în compoziţie bucăţele din cuib de rîndunică albă etc. A fost una dintre cele mai interesante rubrici ale Literomaniei. Reflexul de a aştepta textele pentru Jurnal la babord nu a dispărut încă, iar senzaţia că nu a fost spus totul, că nu a fost povestit totul a devenit, pentru mine, pe cît de certă, pe atît de apăsătoare.

Continuarea textului aici, în Observator cultural, nr. 881

duminică, 23 iulie 2017

Povestirile lui Ismail Kadare




Ismail Kadare s-a impus încă de la debutul său în proză din 1963, cu romanul Generalul armatei moarte, care a rămas, până în prezent, cea mai cunoscută, probabil, carte a sa. La numai 18 ani, a publicat un volum de poezie, Inspiraţii juvenile, urmat, în 1957, de un alt volum de poezie, Visări(prin urmare, adevăratul debut literar al lui Kadare a stat, cum s-a întâmplat şi în cazul lui Michel Houellebecq, sub semnul poeziei). Scriitorul albanez a excelat, însă, în proză, şi am în vedere atât romanele, cât şi povestirile sale.

Firmanul orb, volum apărut la Editura Humanitas Fiction (în colecţia „Raftul Denisei”), în traducerea lui Marius Dobrescu, adună câteva dintre cele mai bune povestiri istorice, scrise în diferite perioade, ale lui Ismail Kadare. Astfel, povestirea cu care începe volumul, Biserica Sfânta Sofia (murală), este scrisă în 1994, la Tirana. În zilele care au urmat căderii Constantinopolului din 29 mai 1453, când armata otomană, aflată sub conducerea lui Mehmed al II-lea, jefuia şi ucidea după bunul ei plac în capitala puternicului, odinioară, Imperiu Bizantin, sultanul îl numeşte pe arhitectul Kaur responsabil cu transformarea Bisericii Sfânta Sofia în moschee. Kaur este un personaj oarecum atipic: nici creştin, nici musulman, nici femeie, nici bărbat. El este, cum îl numeşte sultanul, un „fătălău”, un hermafrodit, iar cei ca el erau, pe atunci, consideraţi sfinţi – o idee care acum ar revolta orice musulman (dar şi creştin) tradiţionalist. În viziunea lui Kaur, Sfânta Sofia ar fi trebuit să devină „prima casă în care să stea sub acelaşi acoperiş cele două mari religii ale lumii”: „Era greu, fără îndoială. Era ca şi cum ar fi putut exista două suflete într-un singur trup”. Pentru Kaur, Sfânta Sofia, centrul lumii, nu putea fi decât un loc al armoniei între religii, între oameni, dincolo de orice joc de putere. Dar sultanul, ca şi împăraţii bizantini, nu-şi dorea decât puterea absolută.