Se afișează postările cu eticheta film. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta film. Afișați toate postările

miercuri, 25 martie 2015

Câteva filme din 2014 – o privire subiectivă (și nu prea)



Nu ştiu dacă, din punct de vedere cinematografic, anul care tocmai a trecut poate fi considerat mai interesant decât 2013. Puţin probabil, în ciuda aparenţelor. Nu-i vorbă, filme au fost destule şi în 2014, ba chiar unele destul de interesante, aparţinând unor regizori de vază, ca să le spun aşa. Despre câteva dintre aceste filme va fi vorba şi în rândurile următoare, cu menţiunea că unele titluri, ca Still Alice, The Tribe sau Leviathan, nu sunt prezente în text dintr-un motiv simplu: nu le-am văzut. Mai sunt, bineînţeles, şi alte titluri care mi-au scăpat şi despre care voi scrie, poate, cu alte ocazii. Încep retrospectiva filmelor din 2014 cu trei pelicule lăudate aproape în unanimitate de critica de specialitate.

                                                                                    

  • Boyhood – În acest caz, este vorba despre un proiect ambiţios, ba chiar, aş spune, foarte ambiţios. Richard Linklater, cunoscut pentru seria de filme Before Sunrise (1995), Before Sunset (2004) şi Before Midnight (2013), serie avându-i ca protagonişti pe Ethan Hawke şi Julie Delpy, a ţinut cu totul dinadinsul să facă un film special, o ficţiune care să-şi depăşească oarecum genul.    
    Și așa a apărut Boyhood. Prin ce este specială această peliculă? În primul rând, filmările s-au desfășurat pe parcursul a 12 ani, cu aceeași echipă de actori, din care a făcut parte și fiica regizorului, Lorelei Linklater. În al doilea rând, filmul se dorește un (fals) documentar, un reality-show, despre evoluția unei familii timp de mai bine de un deceniu. Actorii, fie ei adulți (ca Patricia Arquette sau Ethan Hawke), fie copii (Ellar Coltrane sau Lorelei Linklater), sunt, trebuie s-o recunosc, foarte buni. Evoluția personajelor este surprinsă firesc, fără tonalități stridente, dar aici a ajutat presupun și faptul că e vorba de un o peliculă filmată în timp real. Cu toate acestea, filmul lui Linklater, la un moment dat se plafonează, devine, altfel spus, plictisitor. Răbdarea spectatorului este pusă, începând cu mijlocul filmului, la încercare. Intenția regizorului, aceea de a evita dramatismul de tip hollywoodian, este lăudabilă, dar tocmai din acest motiv anumite evenimente sunt pur și simplu neexploatate așa cum ar fi trebuit, regizorul temându-se parcă de manifestările oarecum extreme, cu impact, ce-i drept la public și pe care mizează din  plin reality-show-urile. O anumită tensiune există, însă ea funcționează în surdină, este înăbușită de eforturile regizorale de a surprinde totul pe un ton neutru. Boyhood devine astfel o relatare cam plictisitoare a unei copilării nu tocmai plictisitoare. Rezultatul nu se ridică la nivelul mizei. Prefer The Tree of Life, filmul din 2011 al lui Terrence Malick.                                                                                                                                            
  • Maps to the Stars - Pelicula din 2014 a lui David Cronenberg nu-i tocmai cea mai bună din filmografia sa, însă nici nu dezamăgește.   Spre deosebire de Linklater, Cronenberg nu a dorit să eludeze extremele. Dimpotrivă, mizează pe situațiile limită. Personajele sale nu sunt conformiste, obișnuite, ci atipice, prizoniere ale unui mediu imund - Hollywood, iar insertul de fantastic nu face decât să sporească magia (neagră) a acestui tărâm al pierzaniei.Deși demența (personajelor, a situațiilor) se dezvăluie treptat în poveste, ea se dovedește, în cele din urmă, a fi materialul prim al lumii hollywoodiene. Maps to the Stars este un film aparte, care amintește de straniul Mulholland Drive, filmul din 2001 semnat de David Lynch. Un film de savurat, dar nu pe stomacul gol.                                                                                                                                                     
  • Filmul din 2014 al fraților Dardenne, Deux jours, une nuit, este o poveste obișnuită a unui om obișnuit. Sandra (Marion Cotillard), o femeie depresivă, anxioasă, mamă a doi copii, este concediată după un vot al colegilor de serviciu, vot, cum va afla de la o colegă, influențat de un șef care, pare-se, nu o prea plăcea pe Sandra. Mai mult, prin concedierea acesteia, colegii ar fi obținut și o primă de o mie de euro. Cu ajutorul unei prietene, Sandra reușește să-l convingă pe patron să aprobe repetarea voturilor. Ei bine, timp de o oră și jumătate, cât durează filmul, Sandra se plimbă de la un coleg la altul, secondată de un soț mai mult decât înțelegător, cu care - așa, ca fapt divers - nu mai făcuse dragoste de patru luni, încercând să-i convingă să voteze pentru păstrarea ei în firmă. Frații Dardenne sunt cunoscuți pentru spiritul lor civic (în Belgia, în urma filmului Rosetta din 1999, a fost promulgată o lege, numită chiar Legea Rosetta, prin care li se interzice angajatorilor să-i plătească pe minori cu o sumă mai mică decât cea prevăzută prin salariul minim). Un film minimalist, care, în ciuda faptului că pune pe tapet o problemă acută a societății actuale - atitudinea patronilor față de angajați -, pare lipsit de forță, ba chiar pe alocuri de-a dreptul enervant. Iubitorii genului minimalist vor fi încântați de această peliculă, care, totuși, nu se ridică la nivelul filmelor anterioare ale celor doi frați belgieni.                                                                                                                                   
  • Ida este un film din 2013, însă apare în multe dintre topurile cu filme din 2014, motiv pentru care îl includ și eu în această retrospectivă. Pelicula semnată de Pawel Pawlikowski este un fel de puzzle intrigant, de tip noir - percepție accentuată și de faptul că filmul este alb-negru. O tânără călugăriță, Ida, pregătită să depună jurământul final prin care își asumă definitiv calitatea de mireasă a lui Christos, află de la stareță că are o mătușă și este îndemnată să o vadă înainte de a-și depune jurământul. Prin mătușă, tânăra află mai multe despre părinții ei, despre modul în care și-au găsit moartea spre finalul celui de al doilea război mondial.      
    O precizare importantă: acțiunea are loc în Polonia comunistă a anilor ’60. Relația dintre mătușă, Wanda, și Ida devine în scurt timp foarte strânsă, deși este una stranie, cu lumini și umbre. Destinele celor două femei pare că s-au intersectat dintr-un motiv anume, mult mai profund decât cel de suprafață, cel detectivistic. Trecutul leagă cele două personaje într-un mod indisolubil și tragic. Prezentul tern, cenușiu, accentuează, la rându-i, lipsa de sens a lucrurilor. Aflarea de către Ida a identității sale, identitate care o plasează într-o lume cu totul diferită de cea pe care o cunoscuse până atunci, cea catolică, bulversează și mai mult lucrurile, grăbindu-le evoluția spre finalul tragic. Un film de o finețe rară, cu influențe evidente din Béla Tarr, Ida impresionează prin tragismul său, unul profund, care presupune mai multe planuri (divin, uman, personal, colectiv etc.)  și care trimite la cruda tragedie antică.                                                                                                                    
  • The Grand Budapest Hotel - Filmul lui Wes Andreson din 2014 a fost primit de mulți cu un entuziasm explicabil. O poveste simpatică, cu iz nostalgic, The Grand Budapest Hotel nu avea cum să nu placă, amintind de alte filme de același gen, precum Chocolate al lui Lasse Hallstrom. În plus, filiațiile cu prozele lui Hrabal, mai ales cu L-am servit pe regele Angliei, ridică într-o oarecare măsură cota peliculei. Echipa de actori este și ea impresionantă: Jude Law, Ralph Fiennes, Tilda Swinton, Willem Dafoe, Adrien Brody, Bill Murray, Edward Norton. Pe scurt, atmosfera de basm, de feerie, fac din The Grand Budapest Hotel o poveste agreabilă, dar lipsită de profunzimile la care se așteptau, probabil, admiratorii lui Wes Anderson.                                                                                 
  • The Rover - Iată un film mai special. Recunosc, în acest caz sunt subiectiv. Este vorba de o distopie pe cât de simplă, de directă, pe atât de impresionantă. Acțiunea este plasată într-un viitor incert, după un crah economic care a lăsat în urmă o lume pustiită, cu oameni derutați și speriați. Guy Pearce încarnează un personaj care aduce cu Mad Max, dar mult mai crud, apropiat mai degrabă de personajele taciturne și incerte ale westernului spaghetti.    
    Filmul începe simplu, direct: unui tip, care intră într-un bar, unde își savurează liniștit băutura, i se fură mașina de către o bandă de nelegiuiți. Ei bine, atât i-a trebuit personajului nostru, care pornește într-o urmărire feroce a bandiților. De ce face asta, din moment ce ar fi putut, la rându-i, să fure o altă mașină, lucru atât de banal într-o lume postapocaliptică? Răspunsul, unul simplu, dar surprinzător, va fi dezvăluit la finalul filmului. De menționat și că Robert Pattinson impresionează printr-un rol atipic, un adolescent retardat – amintind de personajul lui Leonardo Dicaprio din What's Eating Gilbert Grape –, rol de care se achită cu brio. Filmul regizorului australian David Michôd este, în fapt, o parabolă despre adevărata natură a omului. Cum este cu adevărat ființa umană? Bună sau rea? În fine, spre deosebire de Boyhood, unde, cum spuneam, rezultatul nu se ridică la nivelul mizei, The Rover, în ciuda (sub)genului în care poate fi cu ușurință, dar nu pe bună dreptate, încadrat – este vorba despre filmul de acțiune –, reușește, cumva, să se ridice la nivelul mizei sale. Asta, probabil, și pentru că e un film care evită notele stridente ale cinematografiei comerciale. 


 Apărut în revista "Steaua", nr. 1-2/ 2015                                                                                                                                                                                                                                                                    

miercuri, 23 iulie 2014

„Dallas Buyers Club”, un alt clișeu?





În True Detective, serial marca HBO, Matthew McConaughey s-a făcut, pe bună dreptate, remarcat în rolul detectivului nihilist Rust Cohle. E drept, nici în The Wolf of Wall Street (r. Martin Scorsese, SUA, 2013), în ciuda scurtei apariții, nu a trecut neobservat. Ba chiar, și în mai puțin cunoscuta peliculă Mud (r. Jeff Nichols, SUA, 2012), actorul american nu lasă de dorit. După ani buni de roluri în filme comerciale, iată, Matthew McConaughey dovedește că e capabil de interpretări memorabile. 

Nu dezamăgește, de asemenea, nici în Dallas Buyers Club (r. Jean-Marc Vallée, SUA, 2013), fiind, de altfel, răsplătit cu un Oscar pentru prestația din această peliculă. Subiectul filmului, deși problematic, nu este deloc complicat. Ron Woodroof, electrician și amator de rodeo, află într-o bună zi că este infectat cu SIDA. Vestea îi dă viața peste cap, nu că ar fi fost ea prea grozavă înainte, pigmentată din plin cu orgii, băutură și droguri. Anatemizat de prietenii de orgii și băutură – Ron are boala „poponarilor” -, personajul nostru începe o cruciadă personală în numele celor infectați cu HIV. În anii 80 ai secolului trecut, medicamentele pentru SIDA erau încă în perioada de testări și foarte scumpe. Ron se hotărăște să aducă din Mexic în SUA anumite substanțe care ar ușura suferința celor bolnavi. Are de luptat, însă, cu birocrația americană, foarte complicată și tipicară, cu industria medicamentelor – care, nepăsătoare la suferințele bolnavilor, urmărește doar profitul –, dar și cu mentalitățile unei societăți inflexibile. 


În ciuda subiectului ofertant, Dallas Buyers Club cade în capcana clișeelor. După vizionare, filmul mi-a lăsat impresia că refuză nuanțările, mizând pe contraste puternice (între situații, personaje etc.).Protagonistul își schimbă total modul de gândire, obligat, ce-i drept, de situație. Un rol important în această schimbare l-a avut un travestit, întâlnit în spital, Rayon – un Jared Leto, de asemenea, de zile mari. Dar această schimbare este una, cred eu, prea forțată. Dintr-un homofob convins, Ron devine, într-un timp foarte scurt, cel mai bun prieten al unui travestit cu toane. Pelicula lui Jean-Marc Vallée intră pe un teritoriu delicat, cel al homosexualilor și al celor infectați cu HIV, însă modul de abordare al problemelor cu care aceștia se confruntă este unul reductiv, simplist, în care cineva este cel rău, iar altcineva, cel bun. Aceeași impresie am avut-o, de exemplu, și în cazul peliculei The Insider (r. Michael Mann, SUA, 1999), unde un chimist care lucra pentru companiile de tutun dezvăluie teribilul secretul al acestei industrii, și anume că oamenii plătesc pentru a se îmbolnăvi, ceea ce declanșează un război între el și respectivele companii, punându-l pe protagonist în postura unui cruciat fără prihană. Industria hollywoodiană a filmului a dat undă verde, de ceva timp, filmelor care critică anumite aspecte ale societății americane. Asta e bine. Ce nu e ok aici este faptul că, la finalul acestor filme, te simți oarecum manipulat, că ți s-a băgat pe gât o altă serie de clișee teziste. Din păcate, nici Dallas Buyers Club, în ciuda prestației reproșabile a lui Matthew McConaughey, nu reușește să depășească această categorie de filme. 




Dallas Buyers Club, r. Jean-Marc Vallée, SUA, 2013



joi, 17 aprilie 2014

Tragicul joc al iluziilor în „Blue Jasmine”. Cinism și glamour


 Tragicul joc al iluziilor în „Blue Jasmine”


În ultimii ani am avut parte de un Woody Allen (foarte) slab, redundant, care a abuzat, cu încăpățânarea unui copil răsfățat, de aceleași tehnici narative (flashback-urile, de exemplu), cinematografice (sâcâitoarele lumini blânde, solare, care scaldă orașele europene), de același tip de personaje etc. E drept, toate cele de mai sus fac parte din recuzita regizorală a lui Allen, însă, cel puțin în ultimele patru, cinci pelicule, ele par a funcționa în gol, fără vreo justificare filmică. Pur și simplu din inerție. Cu alte cuvinte, din 2008 încoace, Woody Allen a refuzat parcă să mai strecoare în filmele sale acel ingredient care îl făcea dacă nu irezistibil, cel puțin interesant, acel soi de tragism sau de tristețe – numiți-l cum doriți – care ridica, fără doar și poate, miza poveștilor sale.

Ei bine, Blue Jasmine, ultima sa peliculă, este cu totul și cu totul altfel. Deși păstrează tehnica flashback-ului, deși lumina blândă, solară, care scaldă orașul, este și ea prezentă (aici, însă,  contrastând cu starea personajelor, una de deprimare, bineînțeles!), deși prin gura personajelor grăiește același Woody Allen (cum altfel?), filmul din 2013 nu numai că nu dezamăgește (el vine, totuși, după catastrofalul To Rome with Love), ci chiar rivalizează cu cele mai bune pelicule din cariera regizorului newyorkez.

Story-ul nu este unul complicat, dar iese din tiparul poveștilor cu care ne-a obișnuit în ultimii ani Woody Allen. Jasmine (născută Jeanette) (Cate Blanchett) părăsește New York-ul pentru a se muta în locuința modestă din San Francisco a surorii sale vitrege, Ginger (Sally Hawkins). În spatele acestei decizii se află, însă, o  dramă. Jasmine a avut o căsnicie de invidiat (cel puțin până la un punct, după cum se va dovedi mai târziu) cu un afacerist de succes (Alec Baldwin). Era o răsfățată a lumii mondene newyorkeze și își permitea orice și-ar fi dorit, spre deosebire de sora sa, Ginger, mereu complexată de strălucitoarea Jasmine. În fine, într-o bună zi, Jasmine află că soțul o înșală – vestea îi este dată chiar de soț – și că acesta vrea să divorțeze. Totul se destramă, iluzia unei vieți fericite nu mai este posibilă. Jasmine, superficiala femeie mondenă, este pusă pentru prima dată în fața realității crude și reacția ei este pe măsură: își denunță soțul, care conducea câteva afaceri ilegale, FBI-ului.

Jasmine va încerca să-și refacă viața, de data aceasta fără averea de dinainte, căci banii și toate bunurile i-au fost confiscate de Stat. La fel ca în piesa lui Tennessee Williams, Un tramvai numit Dorință, și aici impactul cu un alt mediu, cel muncitoresc, este unul tragic. Deodată, asemenea lui Blanche DuBois, și personajul Jasmine Francis capătă, odată intrat în acest mediu, accente tragice. Fragilitatea Jasminei, în contact cu rudimentarul care definește cu asupra de măsură lumea în care a fost deodată azvârlită, impresionează. Sora ei, Ginger, și iubitul acesteia nu îi înțeleg „snobismele”. Aspirațiile ei, de asemenea, par niște prostioare de fetiță alintată. Deodată, lumea a devenit pentru Jasmine un loc crud, iar alinarea nu mai poate fi găsită decât în băutură și antidepresive. Umorul lui Woody Allen nu face decât să netezească puțin, doar foarte puțin, asperitățile situației. Eșecul Jasminei de a-și găsi un job, de a menține o relație reflectă, pe de-o parte, incapacitatea ei de a se adapta unei lumi „inferioare”, iar, pe de altă parte, cruzimea lui Woody Allen în tratarea acestui personaj, căruia nu-i dă nicio șansă – cruzime, cred eu, binevenită. Woody Allen este, în acest caz, Dumnezeul care nu-și cruță defel personajul alungat din Paradis.

Cate Blanchett a făcut un rol de zile mari, lucru care nu surprinde la actrița britanică. Frumoasă, fragilă, stilată, reușește totuși să-și coloreze personajul, fără a-l declasa (dimpotrivă!), prin snobism, încăpățânare, ridicol. Performanța ei a fost foarte bine descrisă de un cronicar american, printr-o imagine percutantă, cea a unei superbe vaze pe cale de-a se sparge: „The performance is like watching a gorgeous vase will itself to keep from shattering as it falls floorward”(http://www.vanityfair.com/online/daily/2013/07/movie-review-blue-jasmine-woody-allen). 

În Blue Jasmine l-am regăsit, în sfârșit, pe acel Woody Allen deloc facil – în ciuda unei recuzite regizorale ușor recognoscibile –, plin de un umor trist, care denunță – prin jocurile sale ficționale, pe care le vrea alambicate, sucite, însă fără să le scape de sub control – iluzia unei lumi care nu e neapărat cea de celuloid.




Cinism și glamour

The Wolf of Wall Street, pelicula din 2013 a lui Martin Scorsese, este, cu cele cinci nominalizări ale sale, un candidat serios la Oscarurile din martie. De data asta, Martin Scorsese nu prea a nimerit-o. Filmul – ce-i drept, o adevărată mostră de cinism american –, dincolo de abuzurile (de droguri, sex, băutură etc.) cu care protagonistul, brokerul Jordan Belfort (Leonardo DiCaprio), se laudă încă din primele minute ale poveștii, nu reușește să surprindă, să depășească zona de previzibil în care ancorează de la bun început. Ca spectator, știi ce se va întâmpla mai departe cu Belfort, iar filmul, exceptând gagurile (de cele mai multe ori) de prost gust, refuză cu încăpățânare să te surprindă prin ceva nou (în cele din urmă, te cam saturi de orgii, alcool, droguri, cinism etc.).

The Wolf of Wall Street este o poveste spusă de protagonist, adică de Jordan Belfort, un escroc fără scrupule (dar cum altfel poate fi un escroc?) de pe Wall Street, care, învățând bine lecția predată de primul lui șef (într-o secvență mult prea scurtă, cred eu, și forțată – ce șef își invită angajatul din prima zi la restaurant, servindu-l cu droguri și asaltându-l pe bietul învățăcel cu lecții de viață de un cinism atroce?), știe că în jocul dur în care a intrat, nu contează nimic altceva decât oportunismul și disimularea, banul având întotdeauna ultimul cuvânt: The name of the game, moving the money from the client's pocket to your pocket. Bineînțeles, tehnica narativă este cea a voice off-ului, care nu salvează cu nimic povestea. Acest captatio benevolentiae, repetat, nu mai are aceeași forță de la începutul filmului, ba chiar enervează. Personajele nu surprind nici ele, chiar dacă sunt caricaturizate la maximum. Cu alte cuvinte, în ciuda prestației ireproșabile a lui DiCaprio, a câtorva scene ceva mai reușite, per total, ultimul film al lui Scorsese este un (semi)eșec.

Capitalism criticat la sânge? Cinism servit pe pâine, în loc de tradiționalul, la americani, unt de arahide, pentru a face mișto încă o dată de ceea ce înseamnă, de fapt, domnia banului? Un fel de lecție a deșertăciunii? Nu știu, dar zău că mi-e dor de Shutter Island...



În schimb, American Hustle al lui David O. Russell pare ceva mai reușit, cu toate că până acum acest regizor nu prea a convins nici prin The Fighter (2010), nici prin Silver Linings Playbook (2012). Deși se înrudește cu pelicula lui Scorsese prin cinism – după cum îmi și atrăgea, pe bună dreptate, atenția mai deunăzi un prieten –, American Hustle este ceva mai ofertant în acțiune/ poveste, personaje etc. Inspirat dintr-un cunoscut, pare-se, scandal american, scandalul Abscam, filmul are în centru (din nou) un escroc, Irving Rosenfeld (Christian Bale). Recunosc, Christian Bale se descurcă foarte bine, indiscutabil mai bine decât DiCaprio în filmul lui Scorsese. La fel, partenera lui Bale, Amy Adams. Se poate chiar spune că filmul a câștigat mult, foarte mult, prin prestația ireproșabilă a echipei actoricești. Într-o scurtă secvență, apare și Robert DeNiro, actor deja intrat într-un con de umbră din care încearcă să iasă prin roluri din ce în ce mai ilare. Pe scurt, filmul lui O. Russell, cu intrigă captivantă, cu personaje care nu-ți lasă timp să te plictisești – se iubesc, se urăsc și se suspectează reciproc, dinamizând, astfel, povestea –, atrăgându-ți privirile prin prestație, dar și prin look-ul lor bine pus la punct, nu dezamăgește.

Cinice, mai mult sau mai puțin reușite, The Wolf of Wall Street și American Hustle sunt reprezentative oarecum pentru o anumit tip de viziune american asupra societății de consum, în care oamenii se împart în două tabere: victime și prădători. Morala? Prădători sau nu, ar fi de preferat să evităm postura de victimă – și prădătorii pot deveni, la o adică, victime –, altfel...



marți, 18 iunie 2013

Fast și varietate în filmul românesc actual



Anul 2012 a fost unul fast pentru cinematografia românească. Printre filmele lansate în 2012 se numără: După dealuri (regia: Cristian Mungiu), Palilula (regia: Silviu Purcărete), Toată lumea din familia noastră (regia: Radu Jude), Despre oameni şi melci (regia: Tudor Giurgiu) – poveşti bazate pe o realitate de tip senzaţional sau intimist, în afara peliculei Undeva la Palilula, un fel de struţocămilă, rezultat al unui experiment mai mult sau mai puţin eşuat. 2013 a început şi el bine, Poziţia copilului, regizat de Călin Peter Netzer şi bazat pe un scenariu semnat de Răzvan Rădulescu, a fost recompensat cu Ursul de Aur la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin, un trofeu serios, cu greutate, acordat unui film mai mult decât problematic.


Singurătatea şi păcatul deznădejdii 

 

Încep cu unul dintre premianţii listei de mai sus, După dealuri al lui Cristian Mungiu, care a reuşit să impresioneze la Cannes, fiind răsplătit cu premiul pentru cea mai bună actriţă, pe care şi l-au adjudecat, ex aequo, Cristina Flutur şi Cosmina Stratan, dar şi cu cel pentru cel mai bun scenariu, în cauză fiind aici însuşi Cristian Mungiu. Inspirat de romanele-documentar semnate de Tatiana Niculescu Bran despre cazul Tanacu, filmul transformă povestea senzaţională care a stat la baza acestor romane într-o istorie sensibilă, cu multiple conotaţii, centrate pe fragilul raport om-societate. 

Povestea începe cu reîntâlnirea dintre Voichiţa (Cosmina Stratan) şi Alina (Cristina Flutur), două tinere care se cunosc din orfelinat. Alina, care a lucrat o perioadă de timp în Germania, încearcă să o convingă pe Voichiţa, acum maică la o mănăstire, să plece împreună şi să muncească pe un vas de croazieră. Refuzul Voichiţei o derutează pe Alina, care începe să se comporte ciudat: încearcă să se sinucidă, îl învinovăţeşte pe părintele-stareţ pentru refuzul Alinei, dă foc chiliei. Totul ia o turnură tragică, viaţa celor două fete schimbându-se, din acest moment, în mod radical. Găzduită la mănăstire, Alina încalcă toate regulile dintr-un schit, pentru ca, în cele din urmă, să fie considerată posedată. Drept urmare, stareţul, în complicitate cu măicuţele, încearcă, printr-un ritual de exorcizare derulat pe câteva zile, să-l alunge pe Necuratul aciuat în Alina – act cu un final tragic. 

Filmat atent, cu cadre minuţios construite, filmul lui Mungiu este de o coregrafie impecabilă, totul supunându-se unei viziuni cu incontestabile marcaje simbolice. Cu alte cuvinte, simbolul pare a fi, în această peliculă, cuvântul de ordine. Profund gnostic, asemenea filmelor lui Lars von Trier, După dealuri activează semnificaţii care definesc o lume pierdută, coruptă, fără şanse de recuperare, şi mizează pe teme ca singurătatea şi Răul, teme care interacţionează fățiș. Alina, după o perioadă în care a muncit în Germania, se întoarce în ţară după prietena ei Voichiţa. Fără Voichiţa, viaţa ei nu are sens, îşi asigură în câteva rânduri Alina prietena. În schimb, Voichiţa a găsit o altă modalitate de a alunga singurătatea, şi anume credinţa într-un Dumnezeu veşnic. Cele două căi sunt opuse şi vor intra în conflict, în ciuda încercărilor Voichiţei de a găsi un compromis. 



Asemenea peliculei ruseşti Ostrov (r. Pavel Lungin, 2006), După dealuri surprinde nu numai un mediu monahal, mediu care funcţionează ca o insulă, având doar legături sporadice cu o lume infestată de Rău – grăitoare în acest sens este scena în care stareţul condamnă Occidentul, loc lipsit de credinţă şi, prin urmare, un loc al pierzaniei sufleteşti –, dar prezintă şi un caz de exorcizare. Spuneam că filmul lui Mungiu este şi despre Rău, dar şi despre neputinţa Bisericii de a mai lupta cu arme eficiente împotriva acestuia. Pentru că Alina are un comportament de neînţeles pentru cei din schit, în cele din urmă va fi considerată posedată. Dacă în Ostrov, exorcizarea este una reuşită, Răul neavând putere atâta timp cât există credinţă, în După dealuri este propusă o altă viziune. Meritul lui Mungiu, în acest caz, este unul însemnat, el reuşind să jongleze abil cu perspectivele, la o primă vedere părând a nu blama în mod evident pe nimeni şi nimic. Stareţul şi măicuţele pe care acesta le „păstoreşte” sunt răbdători cu Alina, îi tolerează destul ieşirile violente, autodistructive şi încearcă, în cele din urmă, să găsească o soluţie. Neputincioşi, cei din mănăstire se văd nevoiţi să alunge Răul din Alina prin singura metodă pe care o cred sigură: exorcizarea. Voichiţa va intra şi ea în acest „joc”, dar numai pentru scurt timp. Din această perspectivă, singura vină a celor din mănăstire este aceea de a fi pierdut lupta cu Necuratul, nu aceea de a fi torturat şi ucis un om. Şi aproape că strategia ar funcţiona, dar regizorul este atent să propună şi alte perspective – uneori în mod mult prea evident: a medicilor, a poliţiştilor şi, nu în ultimul rând, aceea a Voichiţei. În momentul reconstituirii, Voichiţa, îmbrăcată civil, stă în faţa stareţului, a măicuţelor şi a poliţiştilor dând amănunte despre exorcizarea Alinei, amănunte pe care stareţul, convins că a procedat corect, le tot omitea din relatarea lui.

Aş spune – deşi nu este vorba despre o părere avizată, nici pe departe! – că Voichiţa era singura din acel grup care avea har, adică o autentică înclinaţie spre acest mod de existenţă, spre deosebire de celelalte măicuţe, ajunse acolo doar din cauza unor împrejurări tragice cărora nu le-au putut face faţă. La final, Voichiţa nu se eschivează şi cere să fie şi ea luată pentru interogatoriu, îşi asumă vina împreună cu ceilalţi pentru cele întâmplate – de fapt, este singura care se crede vinovată. Prinsă între două lumi, cea mireană şi cea monahală, alegerea Voichiţei era evidentă, deşi Alina nu i-a înţeles şi nici respectat această alegere. Nu Alina este victima, ci Voichiţa, iar adevăratul martiriu al acesteia începe după moartea Alinei. În finalul filmului, avem scena din duba poliţiei, cu o evidentă încărcătură simbolică. Cei doi poliţişti vorbesc despre un caz în care un băiat şi-a ucis mama şi a fotografiat-o, punând apoi pozele pe Internet. Nu peste mult timp, un grup de copii traversează strada. Imediat, un strat gros de noroi este împroşcat pe parbrizul dubei de poliţie. Quod erat demonstrandum: Răul este omniprezent, iar armele de luptă împotriva acestuia sunt din ce în ce mai puţine şi mai ineficiente, fie că e vorba de Biserică, fie că e vorba de Poliţie.

Mama şi fiul

Nu mai puţin problematic din punct de vedere social, dar şi uman, este şi cel de al treilea lung metraj al regizorului Călin Peter Netzer, Poziţia copilului, o peliculă răsplătită, pe bună dreptate, cu Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin din 2013. Povestea este, în aparenţă, una simplă: Barbu (Bogdan Dumitrache), un bărbat pe la 30 şi ceva de ani, omoară într-un accident rutier un puşti de 14 ani. Mama lui Barbu, Cornelia (Luminiţa Gheorghiu), o arhitectă de succes, cu multe relaţii în lumea bună, încearcă din toate puterile să-şi salveze fiul, care riscă destui ani de închisoare. 

Cu cadre demne de Dogma ̕95, cu prim-planuri în care sunt surprinse gesturi şi priviri mai mult decât sugestive, cu un aer de film documentar, pelicula lui Netzer este cu atât mai merituoasă cu cât a fost filmată în doar 30 de zile. Scenariul este, la rându-i, unul reuşit, asta şi pentru că Răzvan Rădulescu a fost colaboratorul lui Netzer în elaborarea acestuia. Trebuie spus că  Răzvan Rădulescu este unul dintre acei scenarişti care nu cruţă defel metehnele sistemului social şi, de asemenea, nu se arată mai blând nici cu defectele personajelor sale, lucru vizibil şi în pelicule ca Moartea domnului Lăzărescu sau Felicia înainte de toate, la care şi-a adus contribuţia ca scenarist şi, în ultimul caz, ca regizor. 

În Poziţia copilului, povestea este centrată pe relaţia mamă-fiu, o relaţie patologică, disfuncţională în măsura în care iubirea mamei este una posesivă, dominatoare. Scăpat de scurtă vreme de sub tutela maternă, Barbu ucide un copil de 14 ani, iar această moarte este folosită, cu abilitate, de mamă pentru a-şi recupera fiul. Cornelia, mama autoritară – în fond, o femeie modernă, sigură pe ea, cu o carieră de succes –, nu pare a avea niciun scrupul atunci când trebuie să-şi salveze fiul: mituieşte, promite verzi şi uscate, apelează la toate relaţiile pe care şi le-a făcut de-a lungul timpului. Altfel spus, îşi pune toată energia în acest demers, recuperarea fiului pierdut în faţa altei femei, şi aici e vorba de logodnica lui Barbu, Carmen (Ilinca Goia). Înjurătura dură adresată de către fiu mamei imediat după accident, dar şi acel masaj erotico-incestuos accentuează, fără doar şi poate, patologicul relaţiei dintre cei doi. Luminiţa Gheorghiu, interpreta Corneliei, s-a descurcat lăudabil în acest rol dificil, iar scena de la final, cea în care Cornelia vorbeşte cu familia victimei, este grăitoare în acest sens: spectatorul nu se poate dumiri dacă este vorba despre o altă stratagemă a Corneliei, disperată acum, pentru că îşi joacă ultima carte, sau dacă personajul dur, autoritar, îşi abandonează masca şi îşi arată, în sfârşit, latura umană, sensibilă. Pe de altă parte, Barbu, fiul dominat, are de luptat atât cu remuşcarea de a fi luat viaţa cuiva, cât şi cu dorinţa mamei lui de a-l domina, de a nu-l lăsa să devină adult, responsabil pentru faptele sale. Nu este o luptă uşoară, mai ales că mama sa nu cedează uşor. De-a lungul filmului, Barbu oscilează între dorinţa de a fi independent şi aceea de „a se adăposti sub fusta mamei”. 


Poziţia copilului, pelicula lui Cătălin Peter Netzer din 2013, în buna tradiţie a Noului Val din cinematograful românesc, combină reuşit teme sociale actuale cu tragedia individuală a unor personaje, care, în fond, sunt şi rezultatul acelui sistem social în care s-au format şi în care trebuie să reziste într-un fel sau altul.


Bizarul Purcărete

O apariţie stranie în peisajul cinematografic al anului 2012 este Undeva la Palilula, filmul-distopie regizat de Silviu Purcărete. Cu evidente influenţe felliniene, Undeva la Palilula nu se ridică, totuşi, la nivelul creaţiilor regizorului italian. Grotescul, absurdul, vulgarul, scabrosul sunt surprinse aici fără fineţea din peliculele lui Fellini. O abundenţă a detaliilor, a straniului sufocă într-o oarecare măsură spectatorul, scenele bizare derulându-se fără oprire, şocul provocat de acestea fiind astfel în mare parte anulat. 

Povestea nu este complicată: în plină perioadă comunistă, medicul pediatru Dragoş Serafim (Dimeny Aron) este trimis la Palilula, un loc straniu, un fel de tărâm suprarealist. Acolo, Serafim găseşte un spital-lazaret plin de tuberculoşi, o clinică ginecologică, deşi la Palilula nu se nasc copii, ba chiar și un hotel-bordel, Boema, unde se ţin în lanţ chiolhanuri, beţii şi orgii. Spitalul-lazaret este mai degrabă un loc de odihnă pentru beţivii satului, din simplul motiv că bolnavii nu sunt bolnavi, după cum ne informează şi doctorul Predoleanu într-o spumoasă dare de seamă: „Domnule profesor, doctorii sînt nişte golani. Şi nişte curvari. Nici nu se poate altfel. Toată noaptea cu asistentele, cu bolnavele alea numai în cămăşuţe. Că altă treaba n-au. Ce-i medicina? O escrocherie! Cum zicea şi răposatul nea Pantelică, Dumnezeu să-l ierte: medicina e singură escrocherie subvenţionată de la Stat. Păi, pe cine să vindecam noi? Ce bolnav? Păi, bolnavul dacă vine la noi, ori e sănătos, ori e gata mort. Ce să-i facem noi? Dă-i încolo de bolnavi, că sînt sănătoşi tun”. Palilulienii sunt, la rândul lor, nişte mostre de bizarerie. Astfel, o avem pe Hermafrodita (Ana Sapdaru), o fiinţă care îşi schimbă sexul în funcţie de fazele lunii, îl avem pe doctorul Predoleanu (Răzvan Vasilescu), pentru care autopsia e singura ştiinţă adevărată, în măsura în care, oricum, toţi bolnavii sunt, de fapt, sănătoşi, îl avem pe doctorul Gogu, un african care se consideră oltean get-beget, o avem pe femeia-capră, care are prostul obicei să rămână constant însărcinată cu medicii din Palilula, îl avem pe ţap şi, nu în ultimul rând, avem chiar fantome și apariții. 


Undeva la Palilula se situează la graniţa dintre teatru şi film, ceea ce nu miră, fiind vorba de un regizor de teatru. Însă decorurile, impresia de scenă nu ajută prea mult la crearea unei atmosfere altfel, aşa după cum, probabil, şi-a dorit Silviu Purcărete. Oricum, nici ratată nu putem considera această intenţie, dat fiind că există momente în care această oscilare produce, totuşi, o impresie puternică, ce poartă amprenta regizorului de teatru Silviu Purcărete. De asemenea, nefirescul, bizarul reuşesc să răscolească anumite straturi arhetipale, profunde, ale spectatorului, apăsând nişte butoane speciale la care cinematograful, mai ales cel românesc, nu a apelat prea des.