Se afișează postările cu eticheta humanitas fiction. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta humanitas fiction. Afișați toate postările

duminică, 23 iulie 2017

Povestirile lui Ismail Kadare




Ismail Kadare s-a impus încă de la debutul său în proză din 1963, cu romanul Generalul armatei moarte, care a rămas, până în prezent, cea mai cunoscută, probabil, carte a sa. La numai 18 ani, a publicat un volum de poezie, Inspiraţii juvenile, urmat, în 1957, de un alt volum de poezie, Visări(prin urmare, adevăratul debut literar al lui Kadare a stat, cum s-a întâmplat şi în cazul lui Michel Houellebecq, sub semnul poeziei). Scriitorul albanez a excelat, însă, în proză, şi am în vedere atât romanele, cât şi povestirile sale.

Firmanul orb, volum apărut la Editura Humanitas Fiction (în colecţia „Raftul Denisei”), în traducerea lui Marius Dobrescu, adună câteva dintre cele mai bune povestiri istorice, scrise în diferite perioade, ale lui Ismail Kadare. Astfel, povestirea cu care începe volumul, Biserica Sfânta Sofia (murală), este scrisă în 1994, la Tirana. În zilele care au urmat căderii Constantinopolului din 29 mai 1453, când armata otomană, aflată sub conducerea lui Mehmed al II-lea, jefuia şi ucidea după bunul ei plac în capitala puternicului, odinioară, Imperiu Bizantin, sultanul îl numeşte pe arhitectul Kaur responsabil cu transformarea Bisericii Sfânta Sofia în moschee. Kaur este un personaj oarecum atipic: nici creştin, nici musulman, nici femeie, nici bărbat. El este, cum îl numeşte sultanul, un „fătălău”, un hermafrodit, iar cei ca el erau, pe atunci, consideraţi sfinţi – o idee care acum ar revolta orice musulman (dar şi creştin) tradiţionalist. În viziunea lui Kaur, Sfânta Sofia ar fi trebuit să devină „prima casă în care să stea sub acelaşi acoperiş cele două mari religii ale lumii”: „Era greu, fără îndoială. Era ca şi cum ar fi putut exista două suflete într-un singur trup”. Pentru Kaur, Sfânta Sofia, centrul lumii, nu putea fi decât un loc al armoniei între religii, între oameni, dincolo de orice joc de putere. Dar sultanul, ca şi împăraţii bizantini, nu-şi dorea decât puterea absolută.