Se afișează postările cu eticheta observator cultural. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta observator cultural. Afișați toate postările

luni, 24 iulie 2017

„Al nostru Ulise, Radu Niciporuc…“


Săptămîna trecută a plecat dintre noi un om şi un scriitor deosebit: Radu Niciporuc. Inginer de nave, a navigat pe mai toate mările şi oceanele lumii, a văzut locuri extraordinare, la care mulţi dintre noi doar visăm, a cunoscut oameni de diverse naţionalităţi şi religii, cu obiceiuri şi feluri de a fi dintre cele mai diferite. O parte din materialul adunat, în timp, pe diverse carneţele şi foi a prins contur, mai tîrziu, în povestirile din volumul Pascal desenează corăbii (Cartea Românească, 2016). A debutat în proză tîrziu, la 66 de ani, dar savoarea povestaşului, exotismul, fineţea stilistică, amintind de cea a lui Alexandru Vlad sau, mergînd mai înapoi în timp, de cea a lui Joseph Conrad, un alt scriitor-marinar, l-au impus pe Radu Niciporuc în lumea literară românească. În aprilie 2017, a fost răsplătit cu Premiul pentru debut al revistei Observator cultural pentru volumul din 2016, Pascal desenează corăbii. Acolo, la Gala Premiilor Observator cultural, l-am văzut ultima dată pe Radu Niciporuc. Semnele bolii erau evidente. Speram, însă, că va rezista, că va înfrînge boala. Radu a fost, totuşi, un marinar, un om trecut prin capriciile mărilor şi oceanelor lumii. Nu putea ceda, credeam eu, mai ales că lucra la primul său roman.
A fost un colaborator constant, încă de la primul număr, al revistei online Literomania, revistă coordonată de mine şi de Adina Diniţoiu, unde scria săptămînal la rubrica sa Jurnal la babord. Timp de mai bine de şase luni ne-a trimis, conştiincios, texte în care cel pe care îl numisem cu drag „al nostru Ulise“ îşi povestea aventurile marinăreşti şi literare. Aşa am aflat cum a descoperit cartea de convorbiri ale lui Julio Cortázar cu Omar Prego Gadea – La fascinación de las palabras –, pe care a tradus-o pentru Editura Fabulator, editură înfiinţată de el împreună cu Alexandru Vlad, aşa am aflat cum a obţinut drepturile pentru acest volum, aşa am aflat că există o delicatesă culinară ce are în compoziţie bucăţele din cuib de rîndunică albă etc. A fost una dintre cele mai interesante rubrici ale Literomaniei. Reflexul de a aştepta textele pentru Jurnal la babord nu a dispărut încă, iar senzaţia că nu a fost spus totul, că nu a fost povestit totul a devenit, pentru mine, pe cît de certă, pe atît de apăsătoare.

Continuarea textului aici, în Observator cultural, nr. 881

miercuri, 27 iulie 2016

„Religia e remediul care ucide“



Apărut în 2015, la Gallimard, iar la noi în 2016, în colecţia „Raftul Denisei“ de la Humanitas Fiction, în traducerea lui Doru Mareş, romanul 2084 – Sfîrşitul lumii al scriitorului algerian Boualem Sansal, roman onorat cu Marele Premiu al Academiei Franceze, se înscrie, fără doar şi poate, în linia marilor distopii imaginate în agitatul secol al XX-lea. Chiar titlul romanului trimite, într-un mod mai mult decît evident, la una dintre aceste distopii, este vorba despre 1984 de George Orwell. Mai mult, un concurent redutabil pentru Boualem Sansal pe terenul distopiilor care au în centru islamul este scriitorul francez Michel Houellebecq, cu romanul  Soumission (Supunere), din 2015. Dar însuşi Michel Houellebecq, într-o scurtă prezentare a cărţii 2084 – Sfîrşitul lumii, recunoaşte, mai mult sau mai puţin din condescendenţă, că „2084e mai dur decît Supunere, descriind un adevărat totalitarism religios“.

Supunere şi revoltă


Distopia imaginată de Boualem Sansal este plasată într-un viitor incert, într-un spaţiu al terorii, al controlului religios absolut, numit Abistan. Aici, în Abistan, într-un sanatoriu din munţi, Ati, un tînăr de 30 şi ceva de ani, este trimis să se vindece de tuberculoză – ceea ce ne duce imediat cu gîndul la Hans Castrop, personajul lui Thomas Mann din Muntele vrăjit, care, internat în sanatoriul pentru tuberculoşi Berghof, îşi aşteaptă vindecarea, o vindecare tot mai amînată. Asemenea lui Hans Castrop, şi Ati, în izolarea din sanatoriu, are timp să îşi asculte şi cele mai tainice gînduri, gînduri care sfidează o religie căreia i se supune, fără drept de apel, întregul popor abistanez, gînduri pentru care Ati ar putea fi ucis pe unul dintre stadioanele unde, la fiecare sfîrşit de săptămînă, sînt executaţi ereticii (sau cei care sînt denunţaţi ca eretici). Pentru Ati, în acest sanatoriu începe drumul spre „pierzanie“, un drum al îndoielilor şi al contestării. În acest punct începe ceea ce am putea numi o questa, o căutare a unui Adevăr care nu poate fi găsit decît dincolo de Frontiera Abistanului, o Frontieră, însă, a cărei existenţă este negată atît de conducătorii abistanezi, cît şi de oamenii simpli. Nu există Frontieră, nu există o altă lume în afara Abistanului!

Lumea din 2084… este una postapocaliptică, plină de ruine, apărută după un lung război, numit „sfînt“, război dus împotriva unor duşmani despre care nu se cunosc prea multe, nişte duşmani obscuri şi, asta se ştie prea bine, contestatari ai dreptei credinţe: „Cîteva războaie, cîteva bătălii, cîteva victorii împotriva cui, cum, cînd şi de ce? erau întrebări care nu existau, nu se puneau şi, prin urmare, nu se aştepta nici răspuns. «Războiul Sfînt, ştim, este miezul doctrinei, dar nici el nu este decît o teorie printre alte teorii! Dacă speculaţiile s-ar împlini atît de simplu şi încă în timpul vieţii, nici că ar mai exista credinţă, vis, dragoste sinceră, iar lumea ar fi condamnată», astfel îşi ziceau oamenii, pe cînd pămîntul le fugea de sub picioare. Atunci, chiar aşa, de ce altceva să te mai agăţi dacă nu de incredibil? Căci el e singurul lucru credibil“. Din punct de vedere politic şi religios, nu există libertate, nu există alternative. Abistanul este controlat de cîţiva lideri religioşi (Onorabilii şi Sectarii Dreptei Frăţii), iar poporul abistanez, victimă a unui aparat represiv nemilos, pare a fi format din nişte fiinţe total lipsite de personalitate, asemănătoare mankurţilor imaginaţi de Cinghiz Aitmatov. Există un singur Dumnezeu adevărat, Yölah, iar Abi este profetul său. Miliţiile religioase, Credincioşii Justiţiari Benevoli şi regşii – fiinţe legendare, „reputaţi maeştri ai invizibilităţii, ubicuităţii şi telepatiei“ – au grijă ca gîndurile drept-credincioşilor să nu derapeze, să nu uite nici un moment de Yölah şi de profetul său, Abi. Pentru asta, în afara timpului de rugăciune, minţile lor trebuie să fie ocupate cu rumegarea unor maxime de tipul „Supunerea e credinţă, iar credinţa, adevăr“ sau „Îi aparţinem lui Yölah şi ascultăm de Abi“.


video



miercuri, 2 martie 2016

Nominalizările la Premiile Observator cultural 2016



În ultimele trei săptămîni, redactori şi colaboratori constanţi ai revistei noastre au votat pentru o nouă rundă de nominalizări pentru PremiileObservator cultural, acordate pentru apariţiile editoriale din 2015. În urma centralizării voturilor, iată nominalizările pentru cele şase categorii la care acordăm premii şi anul acesta. Cum punctajele au fost foarte strînse, la unele categorii am decis să nominalizăm şase titluri („Critică/Istorie şi teorie literară“, „Debut“, „Proză“ şi „Poezie“), pentru a nu nedreptăţi pe nimeni.

Memorialistică

Ana Dragu, Mîini cuminţi. Copilul meu autist, Editura Polirom
Vasile Ernu, Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor, Editura Polirom
Eugen Negrici, Sesiunea de toamnă, Editura Cartea Românească
Paul Slayer Grigoriu, Cronicile vulpii. Amintiri din liceul anilor ’90, Editura Publica
Victor Ieronim Stoichiţă, Despărţirea de Bucureşti. O povestire, Editura Humanitas

Eseistică/Publicistică

Gabriel Andreescu, Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţa intelectuală sub regimul comunist, Editura Polirom
Vintilă Mihăilescu, Apologia pîrleazului, Editura Polirom
Victor Neumann, Conceptualizarea istoriei şi limitele paradigmei naţionale, Editura Rao
Ion Vianu, Frumuseţea va mîntui lumea şi alte eseuri, Editura Polirom
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească (1750-1860), Editura Humanitas

Critică literară/Istorie literară/Teorie literară

Mircea Anghelescu, Lîna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română,       Editura Cartea Românească
Rodica Grigore, Realismul magic în proza latino-americană a secolului XX. (Re)configurări formale şi de conţinut, Editura Casa cărţii de ştiinţă
Mihai Iovănel, Roman poliţist, Editura Tact
Mircea Martin, Radicalitate şi nuanţă, Editura Tracus Arte
Daniel Puia-Dumitrescu, O istorie a Cenaclului de Luni, Editura Cartea Românească
Dorin Ştefănescu, Poetică fenomenologică. Lectura imaginii, Editura Institutul European

Debut

Simona Antonescu, Fotograful Curţii Regale (proză), Editura Cartea Românească
Ioana Bâldea-Constantinescu, Dincolo de portocali (proză), Editura Humanitas
Ionelia Cristea, Noaptea de gardă (poezie), Editura Cartea Românească
Ana Donţu, Cadrul 25 (poezie), Casa de editură Max Blecher
Cristian Fulaş, Fîşii de ruşine (proză), Editura Gestalt Books
Anca Vieru, Felii de lămîie (proză), Editura Polirom

Poezie

Svetlana Cârstean, Gravitaţie, Editura Trei
Mariana Codruţ, Hiatus, Editura Paralela 45
Teodor Dună, obiecte umane, Editura Cartea Românească
T.S. Khasis, aparenta naturalețe a vieții, Casa de editură Max Blecher
Ştefan Manasia, Cerul senin, Editura Charmides
Radu Vancu, 4 A.M. Cantosuri domestice, Casa de editură Max Blecher

Proză

Mircea Cărtărescu, Solenoid,  Editura Humanitas
Ion Iovan, MJC, Editura Polirom
Florin Lăzărescu, Întâmplări şi personaje, Editura Polirom
Cristian Teodorescu, Șoseaua Virtuții. Cartea Cîinelui, Editura Cartea Românească
Octavian Soviany, Moartea lui Siegfried, Editura Cartea Românească
Daniel Vighi, Trilogia Corso, Editura Cartea Românească

Gala Premiilor Observator cultural va avea loc luni, 28 martie, de la ora 19.00, la Teatrul Odeon.
Juriul care va decide premiile în 2016 este alcătuit din: Carmen Muşat (preşedinta juriului), Bianca Burţa-Cernat, Adina Diniţoiu, Cezar Gheorghe, Adrian Lăcătuş, Iulia Popovici şi Claudiu Turcuş.

Ca şi la precedentele ediţii, revista Observator cultural acordă Premiul Opera Omnia „Gheorghe Crăciun“ unui scriitor al cărui nume va fi anunţat în seara Galei. La ediţiile de pînă acum, acest premiu a revenit scriitorilor: Mircea Horia Simionescu (2007), Mircea Ivănescu (2008), Norman Manea (2009), Radu Cosaşu (2010), Emil Brumaru (2011), Şerban Foarţă (2012), Dumitru Ţepeneag (2013), George Banu (2014), Nora Iuga (2015).

Începînd cu cea de a IV-a ediţie a Premiilor Observator cultural, revista noastră a omagiat, în fiecare an, traducători importanţi: Antoaneta Ralian şi Anamaria Pop (2010); Luminiţa Munteanu şi Luminiţa Voina-Răuţ (2011);  Sorin Mărculescu şi George Volceanov (2012); Viorica Nişcov şi Alexandru Al. Şahighian (2013), Bogdan Ghiu  (2014), Constantin Geambaşu şi Antoaneta Olteanu (2015). Vom continua şi la această ediţie să îi sărbătorim pe traducători pentru reuşitele lor.

Noutatea ediţiei din acest an a Galei Premiilor Observator cultural este introducerea unui nou premiu: Observator Lyceum, acordat de un juriu alcătuit din elevi de la şapte licee de elită din Bucureşti. Vom reveni cu amănunte în numărul nostru de săptămîna viitoare.

La fel ca în anii precedenţi, am decis de la bun început să scoatem de pe lista de nominalizări cărţile publicate anul trecut de redactorii şi colaboratorii noştri apropiaţi. Astfel, volumele de eseistică semnate de Bogdan Ghiu, Totul trebuie tradus. Noua paradigmă (un manifest), apărut la Editura Cartea Românească, şi de Geo Şerban, Mihail Sebastian. Mirajul francez (Editura Hasefer), precum şi cartea de critică a lui Şerban Axinte, Gabriela Adameșteanu (Editura Tracus Arte), nu se regăsesc printre nominalizări.

Cei care au votat pentru nominalizări sînt: Şerban Axinte, Bianca Burţa-Cernat, Paul Cernat, Bogdan Creţu, Adina Diniţoiu, Silvia Dumitrache, Cezar Gheorghe, Alex Goldiş, Cristina Ispas, Adrian Lăcătuş, Doris Mironescu, Carmen Muşat, Oana Cătălina Ninu, Dana Pârvan-Jenaru, Raul Popescu, Iulia Popovici, Alina Purcaru, Andreea Răsuceanu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Ovidiu Şimonca, Claudiu Turcuş, Mihaela Ursa. La categoriile unde votanţii au avut şi cărţi proprii pentru jurizare, nu au votat.

Momentele muzicale ale Galei Premiilor Observator cultural 2016, din 28 martie, vor fi oferite de Mike Godoroja & Blue Spirit.

joi, 10 decembrie 2015

Fantasme, fetiş şi melancolie



Reconsiderarea unei întregi tradiţii culturale printr-o abordare minuţioasă a contextului (istoric, spiritual, religios, social etc.) în care aceasta s-a format şi s-a manifestat este, nu de puţine ori, un exerciţiu riscant, presupunînd, mai întîi de toate, o intuiţie extraordinară în ansamblarea pieselor unui puzzle destul de dificil. Apărut în 1977, volumul Stanze. La parola e il fantasma nella cultura occidentale (Stanţe. Cuvînt şi fantasmă în cultura occidentală) de Giorgio Agamben este produsul unei astfel de intuiţii, însă, în acest caz, nu este vorba doar de o simplă reconsiderare a unei tradiţii culturale, în speţă cea a trubadurilor, a stilnoviştilor, ci şi de examinarea a ceea ce Agamben numeşte tentativă de „apropiere a irealului“, tentativă vizibilă mai ales, ne avertizează acelaşi Agamben, în manifestările cu iz patologic ale fetişismului, fenomen care a beneficiat – şi beneficiază în continuare – de o atenţie deosebită din partea psihanalizei. În 2015, la iniţiativa Editurii Humanitas, Stanze... a apărut, în cele din urmă, şi în versiunea românească (traducere de Anamaria Gebăilă), un motiv în plus de a (re)discuta mizele acestui volum intrigant şi, într-o anumită măsură, revoluţionar.

Pneumofantasmologie



Încă de la jumătatea secolului trecut, cercetători ca Frances Yates sau D.P. Walker, în studiile lor despre Evul Mediu şi Renaştere, au propus noi paradigme de interpretare a acestor perioade istorice, paradigme care au adus în prim-plan viziunea magică asupra lumii, viziune atît de străină europeanului modern şi, mai ales, postmodern. Giorgio Agamben, la rîndu-i, reconstituie, în nota lui Yates şi Walker, contextul apariţiei poeziei trubadurilor şi stilnovistă, mizînd pe viziunea fantasmatică asupra lumii a omului medieval, viziune moştenită din Antichitate. Din aceeaşi perspectivă, I.P. Culianu, care a şi scris despre volumul din 1977 al lui Agamben, va analiza Renaşterea, epocă a magiei pneumatice, a fantasmelor, ultima epocă, de altfel, în care magia va mai avea un cuvînt de spus în rosturile lumii. Nu surprinde, aşadar, că volumul Eros şi magie în Renaştere. 1484, volumul din 1984 al lui I.P. Culianu, ca temă – fantasmaticul, element vital în percepţia lumii renascentiste –, pare desprins, la o primă vedere, direct din filele cărţii lui Agamben, cu excepţia faptului că recuzita este mutată din Evul Mediu în Renaştere. Totuşi, Culianu aduce unele completări necesare, lărgind orizontul de înţelegere a mecanismului fantasmatic care a stat la baza lumii medievale şi renascentiste, pe cînd Agamben, în cartea sa, spre final, mută discuţia pe terenul semiologiei (nici I.P. Culianu nu va ezita, în volumele sale ulterioare, să mute discuţia pe terenul ştiinţelor cognitive). Despre modul de funcţionare al fantasmelor, despre pneumofantasmologie mai exact, am mai scris şi cu alte ocazii, dar voi relua unele explicaţii, de data aceasta folosind materialul pus la dispoziţie de Giorgio Agamben în partea a treia a Stanţelor.



Textul de la care porneşte demonstraţia lui Agamben este Roman de la Rose/Romanul trandafirului de Guillaume de Lorris şi Jean de Meung, unde, într-o digresiune de cîteva sute de versuri, apare şi povestea lui Pygmalion, sculptorul care se îndrăgosteşte de propria sa creaţie – o statuie. Iubirea lui Pygmalion pentru femeia din piatră, o iubire „bolnăvicioasă“ şi „perversă“, este comparată, în Roman de la Rose, cu cea a lui Narcis, care, după cum bine se ştie, s-a îndrăgostit de propriul său chip oglindit în apă. Ambele personaje sînt, de fapt, îndrăgostite de o ymage, de o imagine, căci „Evul Mediu, ne avertizează Agamben, nu vede în mitul lui Narcis doar iubirea de sine, ci mai cu seamă iubirea pentru o imagine“, iar mitul lui Pygmalion, la rîndu-i, ilustrează acelaşi tip de iubire. „Dar ce semnificaţie ar trebui să atribuim unei astfel de iubiri şi ce reprezintă imaginea?“ – se întreabă mai departe autorul Stanţelor…În răspunsul la această întrebare, trebuie spus, de la bun început, rezidă marea descoperire a liricii stilnoviste, dar şi a textelor danteşti. Procesul prin care o imagine, fantasma, ia naştere este unul complex, care nu mai spune nimic, sau aproape nimic, omului (post)mo - dern, deşi fantasmele acestuia din urmă sînt, în fond, generate prin acelaşi proces de manipulare a imaginii ca în Antichitate, Evul Mediu sau Renaştere. Pe scurt, „obiectele sensibile îşi imprimă forma în simţuri, iar această impresie sensibilă, imagine sau fantasmă (cum preferă s-o numească filozofii medievali adepţi ai lui Aristotel) este primită apoi de fantezie, calitatea imaginativă, care o păstrează şi în absenţa obiectului care a generat- o“. Conform acestei teorii, fantasma poate fi considerată o imagine întrupată, imagine esenţială în procesul îndrăgostirii, iar în cultura Evului Mediu fantasma era nici mai mult, nici mai puţin decît „origine şi obiect al iubirii“. Iată, aşadar, marea descoperire a poeziei medievale, descoperire pe care Agamben o pune în centrul studiului său din 1977: caracterul ireal, fantasmatic al iubirii. „În lipsa unei bune cunoaşteri a acestei teorii pneumatice, susţine Agamben, e pur şi simplu imposibil să înţelegem poezia din secolul al XIII-lea şi mai cu seamă poezia stilnovistă.“ Mai mult, această „gramatică a limbii fantastice“, cum o numeşte Culianu, a supravieţuit şi s-a dezvoltat şi în perioada Renaşterii.

Fetişul sau prezenţa absenţei



Dacă, în partea a treia a Stanţelor…, Agamben analizează procesul fantasmatic pe care se fundamentează poetica medievală, în prima parte a volumului interesul autorului este captat de o altă temă, cea a melancoliei. „Demonul amiezii“, cum mai era numită melancolia, a fost reabilitat în Renaştere de către Marsilio Ficino. Cel puţin aceasta este varianta îndeobşte acceptată. Dar Giorgio Agamben, provocator, afirmă că, de fapt, această reabilitare datorează mult Evului Mediu, cînd tristeţea asociată melancoliei avea un rol dublu, cu efecte opuse: fie aducea mîntuirea, fiind, în acest caz, considerată virtute, fie, prin prea multă disperare, aducea moartea. Asociată cu trîndăvia, melancolia nu însemna doar fuga de ceva, în speţă de iubirea lui Dumnezeu prin care omul cunoştea mîntuirea, ci şi o fugă spre ceva, stabilită fiind astfel „o comunicare cu obiectul său prin negare şi carenţă“.



Agamben plusează mult pe acest joc al ambiguităţii: „Sensul acestui recessus a bono divino, al fugii omului din faţa abundenţei propriilor posibilităţi spirituale, conţine totuşi o ambiguitate fundamentală, a cărei identificare reprezintă unul dintre cele mai surprinzătoare rezultate ale cunoaşterii psihologice medievale. Într-adevăr, retragerea trîndavului din faţa menirii sale divine nu înseamnă că el izbuteşte să uite de menire sau că încetează s-o dorească în fapt. Dacă, în termeni teologici, ceea ce-i lipseşte nu e mîntuirea, ci calea care duce spre aceasta, în termeni psihologici, retragerea trîndavului nu exprimă o eclipsare a dorinţei, ci, mai degrabă, faptul că obiectul său a devenit de neatins: el se confruntă cu o pervertire a dorinţei care aspiră la obiect, dar nu şi la calea care duce spre acesta, o pervertire care caută şi blochează totodată drumul dorinţei sale“. Cu această definiţie, Giorgio Agamben deschide drumul spre un alt punct de interes al studiului său: fetişismul. Trîndavul melancolic al Evului Mediu este înlocuit, la începutul secolului al XX-lea, cu fetişistul, schimbare datorată psihanalistului Sigmund Freud. Raţionamentul prin care acesta explică fixaţia fetişistă este unul deja prea bine cunoscut: refuzul copilului de a accepta lipsa penisului la femeie, în speţă la mamă. Se creează astfel un conflict între realitate şi dorinţa de a nega percepţia acestei realităţi, conflict care duce, în termenii lui Freud, la fractura eului. Ca o paranteză, această caracteristică a fetişismului, prezenţa unei absenţe, pare a caracteriza, observă Agamben, şi anumite figuri de stil, ca metonimia sau sinecdoca, în care întregului îi este substituit o parte a sa, parte care nu numai că serveşte drept substitut pentru altceva, ci are şi rolul de a evoca termenul înlocuit „printr-un procedeu a cărui ambiguitate aminteşte îndeaproape de refuzul (Verleugnung) freudian“. În mod asemănător, iată, în fetişism partenerul sexual în întregimea sa este înlocuit cu o parte a corpului său ori cu un obiect anex. Fetişul, prin urmare, din această perspectivă, este ceva tangibil, real, dar pe de altă parte, trimite la ceva absent, la ceva de dincolo de el, dînd naştere unei stări cu iz de paradox: „Ca prezenţă, obiectul-fetiş este, într-adevăr, ceva concret şi chiar tangibil; dar, ca prezenţă a unei absenţe, el este imaterial şi intangibil totodată, căci trimite continuu dincolo de sine însuşi, către ceva ce nu putem poseda niciodată cu adevărat“. Legăturile fetişismului cu „demonul amiezii“, cu melancolia, cu acea aspiraţie spre ceva de neatins, dar şi cu fantasmele medievale, imagini reale şi ireale în acelaşi timp, sînt, în lumina celor de mai sus, mai mult decît evidente.

Stanţa


În partea a patra a Stanţelor…, filozoful italian intră, cum spuneam, pe teritoriul semiologiei, analizînd fractura dintre cuvînt şi semnificaţia sa, dintre semnificant şi semnificat, iar ca punct de referinţă este propusă confruntarea dintre Oedip şi Sfinx. Dacă Sfinxul, prin cimilitura sa, este abscons, încifrat, Oedip, prin răspunsul său, este clar, „vădind semnificatul ascuns îndărătul semnificantului enigmatic“. Oedip devine, prin răspunsul său, un „erou civilizator“, impune, adică, un model de raportare la lume din care ambiguitatea, enigmaticul sînt excluse, model valabil pînă în zilele noastre. Sub semnul lui Oedip stă, de altfel, poate cea mai importantă descoperire a începutului de secol XX: psihanaliza („Freud este Oedipul care propune rezolvarea ce-ar trebui să risipească enigma şi să elibereze raţiunea de sub jugul monştrilor săi“). Giorgio Agamben, însă, fidel demersului său, se plasează pe o poziţie oarecum potrivnică acestui model, căci, crede el, „Sfinxul nu propunea pur şi simplu o problemă al cărei semnificat să fie ascuns şi învăluit de semnificantul «enigmatic», ci o rostire în care se făcea aluzie la fractura originară a prezenţei prin paradoxul unui cuvînt ce se apropia de obiectul său, ţinîndu-l în chip nedefinit la distanţă“. Este afirmată astfel legătura cu părţile anterioare ale volumului, căci fetişismul, în fond, trimite la acelaşi gen de situaţie paradoxală. La fel, fantasmele.

„Stanţa“, în accepţiunea poeţilor secolului al XIII-lea, ca esenţă a poeziei lor, avea sensul de „odaie încăpătoare şi receptacul“, ea era cea care adăpostea „bucuria iubirii“, „unicul obiect al poeziei“. Dar această bucurie a iubirii era tocmai plasarea la graniţa dintre prezenţă şi absenţă, un spaţiu interstiţial, în care fantasma, imaginea, prin evocare, erau mai importante ca prezenţa reală a iubitei. Giorgio Agamben propune, prin eseurile din Stanţe…, o „topologie a irealului“, a unui spaţiu interstiţial în care „bucuria iubirii“ este veşnică, concluzia sa fiind una la care, poate, ar trebui să sub - scriem, acum, în secolul al XXI-lea, cu mai multă hotărîre, convinşi fiind de faptul că nimic nu este întru totul real sau ireal, între cele două stări existînd conexiuni multiple şi subtile: „…numai dacă sîntem în stare să intrăm în legătură cu irealul şi cu inaccesibilul ca atare putem să ne însuşim realitatea şi pozitivul“.



Giorgio AGAMBEN

Stanţe. Cuvîntul şi fantasma în cultura occidentală

Traducere din italiană de Anamaria Gebăilă

Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, 256 p.



joi, 4 iunie 2015

Umberto Eco despre manipulare, presă de scandal şi conspiraţii




Reţetarul ficţional al lui Umberto Eco funcţionează foarte bine şi în noul său roman, Numărul zero. Intrigile lui Eco, în mai toate romanele sale, sînt construite în jurul teoriei conspiraţiei, teorie în care forţele oculte – a căror miză este controlul absolut al lumii – joacă un rol esenţial. Acest tip de intrigă, prezentă şi la autori ca Thomas Pynchon, se regăseşte, iată, şi în Numărul zero.

Cîţiva jurnalişti, Colona, Maia Fresia, Romano Braggadocio, Cambria, Lucidi, Constanza, Palatino, sînt convocaţi de un personaj dubios, Simei, redactor, printre altele, al unei reviste pentru adulţi, pentru a concepe un ziar de scandal cu un nume sugestiv: Mîine. Finanţatorul publicaţiei, un personaj misterios numit Comandorul, patron de hoteluri şi televiziuni, om de afaceri îmbogăţit fraudulos, doreşte ca prin ştirile de scandal din Mîine să-şi cîştige locul în „lumea bună a finanţelor, a băncilor, precum şi a marilor ziare“. Mai exact, forţează aşa-zisa lume bună să-l accepte printr-o demonstraţie de forţă, printr-un soi de şantaj. Interesant este cum concepe acest şantaj. Ziarul Mîine nu este o publicaţie adevărată, ci o ticluire, o ficţiune. Acest ziar de scandal va rămîne, adică, în stadiul de număr zero, cu cîteva apariţii destinate doar anumitor persoane, iar numerele sale nu vor conţine ştiri actuale, ci din trecut, numerele fiind datate, bineînţeles, ca şi cum ar fi apărut cu luni în urmă. Ştiri trecute, aşadar, concepute ca şi cum ele ar fi actuale, ceea ce ar permite şi „previziuni“ legate de aceste ştiri, „previziuni“ confirmate în prezent. Simei are, însă, planul lui. Asemenea Comandorului, îşi doreşte, ca prin şantaj, să obţină, la rîndu-i, un bilet de intrare în „lumea bună“. Îl convoacă separat pe Colona, un jurnalist şi un scriitor ratat, pentru a-i propune să scrie o carte despre proiectul Mîine, carte numită Mîine: ieri, în care va dezvălui date legate de această escrocherie, carte purtînd, cum altfel?, semnătura lui Simei, Colona nefiind, în această situaţie, decît un simplu negru, un ghost writer: „ –...Deci mă pregătesc: dacă totul se duce de rîpă, public cartea. Va fi o bombă şi-mi va aduce nişte bani sub formă de drepturi de autor. Sau poate că nu, zic şi eu aşa, poate că cineva nu doreşte s-o public şi-mi dă o groază de bani. Neimpozabili“.

Aşa cum se întîmplă şi în Pendulul lui Foucault, romanul din 1988 al lui Eco, personajele dinNumărul zero creează o ficţiune, o realitate paralelă ce îşi va impune, în cele din urmă, voinţa în lumea reală. Mai mult, backgroundul personajelor are, de asemenea, un cuvînt greu de spus în evoluţia poveştii. Aici mă refer în special la unul dintre personaje, Braggadocio, ale cărui cercetări personale au în centru întîmplări din vremea bunicului său, „mare şef“ în regimul Mussolini. Suspicios, paranoic, Braggadocio crede că „ziarele mint, istoricii mint, televiziunea de azi minte“, şi cum să nu creadă asta cînd el însuşi este implicat într-un proiect jurnalistic care, în sine, este o mare minciună, un fals? Pentru un cititor familiarizat cu romanele lui Eco, este evident că Braggadocio aminteşte de un alt personaj pitoresc al lui Eco, şi anume de Belbo din Pendulul lui Foucault. Ca şi Belbo, Braggadocio este prizonierul vremurilor mussoliniene, al intrigilor ţesute în acei ani tulburi. Există, aşadar, un fir roşu care trece prin toate romanele semnate de Eco, fir roşu care le uneşte, le dă unitate, creează punţi de legătură între ele, punţi intertextuale care fac deliciul cunoscătorilor. În siajul unor Borges, Pynchon sau Sábato, autori forjaţi, ar spune unii, în pură tradiţie postmodernistă (dacă tradiţie e cuvîntul potrivit aici), Umberto Eco se joacă cu realităţile multiple, le suceşte pe toate părţile, le studiază mecanismele de funcţionare, mecanisme care, în cele din urmă, pentru personaje, devin incontrolabile. „Nu sistemul este creat de om, ci sistemul îl creează pe om“, ar fi spus Ioan Petru Culianu. Omul devine, altfel spus, un simplu angrenaj în „marea conspiraţie universală“, care îl domină, îl striveşte, conspiraţie care ar coincide, de ce nu?, prin capacitatea fiinţei umane de a o gîndi, de a-i prevedea evoluţia  – cel puţin pînă la un punct –, cu acel sistem al lui Culianu, care conţine în sine toate posibilităţile de manifestare ale unui fenomen. Nu a fost, oare, din această perspectivă, însuşi Culianu o victimă a unui complot ale cărui intrigi ţin, chiar şi în prezent, de domeniul fantasticului?

Revenind la ziarul Mîine, ar fi interesant de văzut cum este el gîndit. Umberto Eco oferă, cu acest prilej, o adevărată lecţie despre cumnu ar trebui să fie o publicaţie. Acţiunea romanului este plasată la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, ani în care, ca şi acum de altfel, presa de scandal era înfloritoare. Într-o primă şedinţă, redactorilor li se spune că este vorba despre un proiect ale cărui şanse de concretizare depind de ei. Astfel, pentru început, vor lucra la mai multe numere zero timp de un an în care vor demonstra că proiectul este posibil. Vor scrie ştiri, cum spuneam, despre evenimente trecute ca şi cum acestea tocmai s-ar fi petrecut. Motivul este simplu, după cum argumentează şi Simei. Dacă a explodat o bombă, evenimentul nu trebuie lăsat pe ziua de mîine, cînd deja ştirea va fi pe buzele tuturor. Pînă la miezul nopţii, înainte de a intra la tipar, trebuie dibuiţi probabilii responsabili, schiţat un scenariu, date în vileag „lucruri pe care poliţia nu le ştie“. Sigur, lucrul este posibil, însă cînd vorbeşti despre evenimente din urmă cu cîteva luni, deja ai toate informaţiile la dispoziţie: „ – Evident – precizează Simei –, şi cînd ziarul se va face de-adevăratelea, aşa are să fie. Însă acum, timp de un an, trebuie doar să demonstrăm că se poate face. Şi se poate pentru că un număr zero poate să aibă ce dată vrea şi poate să fie foarte bine un exemplu de cum ar fi arătat ziarul cu luni în urmă, să spunem atunci cînd s-a pus bomba. În cazul ăsta, noi deja ştim ce anume s-a petrecut ulterior, dar o să vorbim ca şi cum cititorul încă nu ar şti. Deci toate indiscreţiile noastre vor căpăta o savoare de inedit, de surprinzător, aş îndrăzni să spun chiar de oracular. Adică va trebui să-i spunem comanditarului: iată cum ar fi arătat Mîinedacă ar fi ieşit ieri...“.

Simei şi Colona le dezvăluie ucenicilor săi şi alte trucuri ale unei publicaţii de scandal, „principii esenţiale pentru munca tuturor“. De exemplu, „separarea faptelor de opinii“. Iată, în cuvintele lui Colona, cum se face această diferenţiere astfel încît opinia jurnalistului, mai exact, a ziarului pe care îl reprezintă să iasă în evidenţă – un procedeu care ţine, în mod evident, de tehnica manipulării opiniei publice: „ –...Uitaţi-vă la marile ziare anglo-saxone. Dacă relatează, ştiu şi eu, despre un incendiu sau despre un accident de automobil, evident că nu pot să spună ce gîndesc ei despre asta. Şi atunci introduc în articol, între ghilimele, declaraţiile unui martor, un om de pe stradă, un reprezentant al opiniei publice. Punînd ghilimelele, acele afirmaţii devin fapte, adică-i un fapt că acel cutare a exprimat cutare opinie. Însă s-ar putea presupune că ziaristul le-a dat cuvîntul doar celor care gîndesc ca el. De aceea vor fi două declaraţii, bătîndu-se cap în cap, pentru a arăta că e fatal să existe despre un lucru opinii diferite – iar ziarul dă seama despre lucrul ăsta incontestabil. Abilitatea constă în a pune între ghilimele mai întîi o opinie banală, apoi o altă opinie, mai elaborată, care seamănă, în bună măsură, cu opinia ziaristului. În felul acesta, cititorul are impresia că este informat cu privire la două fapte, dar este făcut să accepte o singură opinie ca fiind cea mai convingătoare... Problema-i ce anume şi cum să pui între ghilimele...“. Romanul lui Eco poate fi citit, ţinînd seama de cele de mai sus, şi ca un vast compendiu de tehnici de manipulare a opiniei publice.

Însă Numărul zero nu se reduce doar la atît. În buna tradiţie a prozei lui Eco, şi aici intriga este complicată printr-o poveste din Al Doilea Război Mondial, poveste care ţine de domeniul incredibilului. Braggadocio este obsedat de ideea că Mussolini ar fi scăpat întreg şi nevătămat din Al Doilea Război Mondial, că, de fapt, ar fi fost ucisă sosia lui Mussolini, nu Mussolini însuşi, acesta din urmă retrăgîndu-se, în aşteptarea unor vremuri mai favorabile, în Argentina. Toate evenimentele de după 1945, crede  Braggadocio, au în centru tocmai această întîmplare: „ -... umbra lui Mussolini, dat drept mort, planează peste toate evenimentele care au loc în Italia din 1945 pînă astăzi, aş zice, iar moartea reală dezlănţuie perioada cea mai teribilă din istoria acestei ţări, implicînd organizaţiile stay-behind, CIA, NATO, Gladio, P2, Mafia, serviciile, înaltele comandamente militare, miniştri ca Andreotti şi preşedinţi precum Cossiga, şi fireşte că şi o bună parte a organizaţiilor teroriste de extremă stîngă, infiltrate cum trebuie şi manevrate...“. Eco nu aduce nimic nou în privinţa acestor supoziţii, lucru evident în finalul romanului, cînd toate aceste informaţii sînt dezvăluite într-un documentar marca BBC urmărit de către Colona pe un post public de televiziune. Abil, Umberto Eco se joacă, însă, cu informaţiile oferite cu generozitate de o sub-literatură de gen, cea a teoriei conspiraţiei, iar în minte îmi vine, în acest caz, o carte anume, care, în loc de Mussolini, îl are ca personaj central pe Hitler, carte cu un titlu ce trimite la povestea lui Braggadocio: Hitler în Argentina. Viaţa Führerului în Argentina după Al Doilea Război Mondial de Simon Dunstan şi Gerrard Williams. Dar, probabil, nu povestea în sine este importantă la Eco, ci evenimentele declanşate de ea. În plus, probabil că şi aici avem de-a face cu o lecţie dată de Umberto Eco, lecţie citită printre rîndurile romanului: un adevăr dezvăluit este şi mai bine ascuns. Mai mult, dacă o informaţie nu este adevărată, ea poate deveni adevărată prin credinţa celor atraşi de mirajul din spatele ei.

Numărul zero este un roman captivant, construit pe tipul de intrigă care l-a făcut celebru pe Umberto Eco, intrigă bazată pe dezvăluirea unei informaţii, mai mult sau mai puţin adevărate, pe care alţii se străduiesc, din anumite motive, s-o oculteze, s-o facă inaccesibilă oamenilor de rînd. Informaţia înseamnă putere, iar puterea nu este pentru oricine. Ei bine, şi personajele din Numărul zeroaflă acest adevăr pe propria lor piele.



Umberto ECO

Numărul zero

Traducere din limba italiană de Ştefania Mincu

Editura Polirom, Iaşi, 2015, 232 p.



luni, 16 martie 2015

Nominalizările la Premiile Observator cultural 2015

Gala Premiilor Observator cultural va avea loc luni, 30 martie, de la ora 19.00, la Teatrul Odeon


În ultimele trei săptămîni, redactori şi colaboratori constanţi ai revistei noastre au votat pentru o nouă rundă de nominalizări pentru Premiile Observator cultural, acordate pentru apariţiile editoriale din 2014. În urma centralizării voturilor, iată nominalizările pentru cele şase categorii la care acordăm premii şi anul acesta. Cum punctajele au fost foarte strînse, la unele categorii, am decis să nominalizăm şase (la „Proză” şi la „Debut“ chiar şapte) titluri, pentru a nu nedreptăţi pe nimeni.

Critică literară/ Istorie literară/ Teorie literară

  • Al. Cistelecan, Ardelencele, Editurile Şcoala Ardeleană şi Eikon
  • Liliana Corobca, Controlul cărţii – Cenzura literaturii din regimul comunist din România, Editura Cartea Românească
  • Cătălin Ghiţă, Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake, Editura Institutul European
  • Mircea Mihăieş, Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător, Editura Polirom
  • Angelo Mitchievici, Caragiale după Caragiale, Editura Cartea Românească
  • Eugen Simion, Cioran – o mitologie a nedesăvîrşirilor, Editura Tracus Arte

Eseistică/ Publicistică

  • Ştefan Afloroaei, Privind altfel lumea celor absurde, Editura Humanitas
  • Mirel Bănică, Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană, Editura Polirom
  • Corin Braga, Acedia. Jurnal de vise, Editura Polirom
  • Alexandra Ciocârlie, În dialog cu anticii, Editura Cartea Românească
  • Simona Sora, Seinfeld şi sora lui Nabokov, Editura Polirom

Memorialistică

  • Gabriela Adameşteanu, Anii romantici, Editura Polirom
  • George Banu, Monologurile neîmplinirii, Editura Polirom
  • Emil Brumaru, Veronica D. Niculescu, Cad castane din castani, Editura Polirom
  • Vasile Gogea, La scara blogului. Jurnal dedus (2010-2014), Editura Charmides
  • Ioan Groşan, Lumea ca literatură. Amintiri, Editura Polirom
  • Antoaneta Ralian, Amintirile unei nonagenareCălătoriile mele, scriitorii mei, Editura Humanitas

Proză

  • Petre Barbu, Marea petrecere,Editura Cartea Românească
  • Lavinia Branişte, Escapada, Editura Polirom
  • Ionuţ Chiva, Boddah speriat, Editura Polirom
  • Sebastian A. Corn, Ne vom întoarce în Muribecca, Editura Nemira
  • M. Duţescu, Uranus Park, Editura Polirom
  • Dan Lungu, Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu, Editura Polirom
  • Radu Mareş, Sindromul Robinson, Editura Polirom

Poezie

  • Domnica Drumea, Vocea, Editura Charmides
  • Adela Greceanu, Şi cuvintele sînt o provincie, Editura Cartea Românească
  • O. Nimigean, nanabozo, Cartea Românească
  • Marta Petreu, Asta nu e viaţa mea, Editura Polirom
  • Octavian Soviany, Călcîiul lui Magellan, Editura Cartea Românească
  • Miruna Vlada, Bosnia. Partaj, Editura Cartea Românească

Debut

  • Cristina Andrei, Abonatul nu poate fi contactat, Editura Nemira (roman)
  • Dorica Boltaşu, Limite şi libertate. Radicalism şi reconstrucţie în hermeneutica secolului XX , Editura Niculescu (critică şi teorie literară)
  • Cosmin Borza, Marin Sorescu. Singur printre canonici, Editura Art (critică şi istorie literară)
  • Luminiţa Corneanu, Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel, Editura Cartea Românească (critică şi istorie literară)
  • Mihai Gheorghiu, Eseu despre proza lui Mircea Eliade, Editura Eikon (critică şi istorie literară)
  • Andreea Mironescu, Afacerea clasicilor. Paul Zarifopol şi critica modernităţii, Editura Tracus Arte (critică şi istorie literară)
  • Florina Pîrjol, Carte de identităţi, Editura Cartea Românească (teorie literară)

Gala Premiilor Observator cultural va avea loc luni, 30 martie, de la ora 19.00, la Teatrul Odeon.


Juriul care va decide premiile este alcătuit din: Carmen Muşat (preşedinta juriului), Bianca Burţa-Cernat, Adina Diniţoiu, Adrian Lăcătuş, Antonio Patraş, Iulia Popovici şi Claudiu Turcuş.
Ca şi la precedentele ediţii, revista Observator cultural acordă Premiul Opera Omnia „Gheorghe Crăciun“ unui scriitor al cărui nume va fi anunţat în seara Galei. La ediţiile de pînă acum, acest premiu a revenit scriitorilor: Mircea Horia Simionescu (2007), Mircea Ivănescu (2008), Norman Manea (2009), Radu Cosaşu (2010), Emil Brumaru (2011), Şerban Foarţă (2012), Dumitru Ţepeneag (2013), George Banu (2014).

Începînd cu cea de a IV-a ediţie a Premiilor Observator cultural, revista noastră a omagiat, în fiecare an, traducători importanţi: Antoaneta Ralian şi Anamaria Pop (2010); Luminiţa Munteanu şi Luminiţa Voina-Răuţ (2011);  Sorin Mărculescu şi George Volceanov (2012); Viorica Nişcov şi Alexandru Al. Şahighian (2013), Bogdan Ghiu  (2014).

În acest an, îi vom sărbători pentru reuşitele lor excepţionale pe Antoaneta Olteanu, cea care a făcut ca mari autori contemporani de limbă rusă să ne fie accesibili în limba română, şi pe Constantin Geambaşu, traducător dedicat al scriitorilor polonezi clasici şi contemporani.

La fel ca în anii precedenţi, am decis de la bun început să scoatem de pe lista de nominalizări cărţile publicate anul trecut de redactorii şi colaboratorii noştri apropiaţi. Astfel, volumele de poezie semnate de Doina Ioanid, Cusături, şi Bogdan-Alexandru Stănescu, AnaBASis (ambele la Cartea Românească), cartea de debut a lui Cezar Gheorghe, Gîndirea-cinema(Cartea Românească), volumul de interviuri publicat de Adina Diniţoiu, Scriitori francezi la Bucureşti (Vremea), volumul lui Liviu Ornea, Bifurcaţii (Curtea Veche), minunata realizare poetică şi artistică semnată de Şerban Foarţă & Tudor Banuş, Tandem (Casa Radio),  precum şi cartea-obiect a lui Bogdan Ghiu, Linia de producţie. Lucrînd cu arta (Tact)  nu se regăsesc printre nominalizări, deşi ar putea figura oricînd pe orice listă a celor mai bune apariţii ale anului trecut.

Cei care au votat pentru nominalizări sînt: Şerban Axinte, Bianca Burţa-Cernat, Paul Cernat, Adina Diniţoiu, Silvia Dumitrache, Raluca Dună, Cezar Gheorghe, Alex Goldiş, Cristina Ispas, Adrian Lăcătuş, Doris Mironescu, Carmen Muşat, Oana Cătălina Ninu, Antonio Patraş, Dana Pîrvan-Jenaru, Raul Popescu, Iulia Popovici, Alina Purcaru, Andreea Răsuceanu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Ovidiu Şimonca, Claudiu Turcuş. La categoriile unde votanţii au avut şi cărţi proprii pentru jurizare, nu au votat.

Momentele muzicale ale Galei Premiilor Observator cultural 2015, din 30 martie, vor fi oferite de Mike Godoroja & Blue Spirit.

vineri, 22 februarie 2013

Un roman oniric: ”Luiza Textoris” de Corin Braga




„Cîtă vreme visez, nu mă simt amenințată. Indiferent cît de îngrozitoare sînt visele“.
Luiza Textoris




Luiza Textoris, romanul lui Corin Braga apărut la Polirom în 2012, vine în continuarea unor scrieri mai vechi ale autorului, și mă refer aici în special la tetralogia Noctambulii (Dacia, Cluj-Napoca, 1992) – din care face parte și proaspătul Luiza Textoris –, scrieri care au la bază o preocupare, în felul ei – aș zice eu – ontologică, prin care este pusă la îndoială unicitatea realității vieții noastre de zi cu zi. Adică, altfel spus, este realitatea noastră chiar unica sau, așa cum se postulează deja de foarte mult timp în fizică, mai există și alte universuri, fiecare dintre ele dotat cu o realitate proprie, la fel de reală ca aceasta a lumii noastre diurne? Corin Braga, fidel unei alegeri mai vechi, alegere mărturisită la modul concret prin Oniria. Jurnal de vise (1985-1995) (Paralela 45, 1999), explorează, iată, în scrierile sale realitatea onirică, realitatea visului. Asta se întîmplă și în Luiza Textoris, un roman aparte, un roman oniric, unic în felul său în peisajul literar românesc actual.
Autorul mărturisea, într-un interviu din 2012, în legătură cu lumile alternative, următoarele: „Lumile visului şi universurile virtuale pun sub semnul întrebării un mecanism sau instrument psihologic pe care nici filozofii clasici, nici neuroştiinţele moderne nu au reuşit să-l elucideze: criteriul de certificare a realităţii. Ce anume ne face să avem certitudinea că ceea ce trăim este adevărat? [...] Visul, în schimb, pare să suspende nemijlocit criteriul de certificare, încît nu mai simţim nevoia (sau nu mai avem posibilitatea) să înlăturăm întîmplările fantastice sau pur şi simplu neclare, lichide; în interiorul lui, toate lucrurile sînt egal îndreptăţite. Deoarece sînt fragmentare, izolate unele de altele, visele obişnuite nu au nimic ameninţător, nu ne tulbură certitudinea vieţii reale; atunci însă cînd sînt puse cap la cap şi capătă o continuitate, chiar un fel de coerenţă (deşi nu una logică), ele construiesc o viziune totală, care tinde să se substituie celei reale. Astfel pot lua naştere universuri onirice paralele, suprapuse sau întrepătrunse cu lumea noastră“ (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/corin-braga-imi-plac-speculatiile-intelectuale-am-o-adevarata-bucurie-sa-descopar-lucruri-noi-si-sa-elaborez-teorii-despre-ele-de-stelian-turlea-10057707).
Romanul din 2012 al lui Corin Braga pare a fi fost conceput tocmai pentru a confirma cele de mai sus. Protagonista, Luiza Textoris, „o fată cu nasul cîrn și ochi exoftalmici“, o adevărată onirofilă, este inițiată în arta visului de Fulviu, un student care, în experiența Luizei, joacă rolul maestrului, al inițiatorului. El este cel care o învață pe Luiza să-și controleze trupul din vis, el o învață, de asemenea, să-și facă „un dublu de vis“ care să explo­reze locurile de care Luiza se temea în visele ei. De fapt, din acest punct începe trage­dia fetei, căci „dublul din vis“ capătă consistență și tinde să preia controlul. Atît Fulviu, cît și Luiza, așadar, au cîte un „dublu de vis“, adică pe Adela Vlaia și Anir Margus. Există cîteva reguli în privința acestor „personaje de vis“, iar cea mai importantă este aceea că dublul nu trebuie lăsat să devină conștient că e într-un vis. Adică visătorul nu trebuie să-și deconspire prezența, căci dublul poate, la rîndu-i, să pătrundă în lumea celui care visează.
„... Dublul tău ești tot tu, încît ceea ce pățește el se reflectă și asupra ta. Dacă tu i te arăți ca o ființă supranaturală, poate să înnebunească. Și atunci s-ar putea ca și ea să ți se arate ca o făptură supranaturală“, o avertizează, la un moment dat, Fulviu pe Luiza. Aceasta va ignora sfatul mai experimentatului visător, lucru care va duce la un adevărat haos, granița dintre lumea visului și cea reală estompîndu-se pînă la dispariția ei totală. Roman cu tentă psihanalitică, Luiza Textoris propune, totuși, un proces invers celui psihanalitic, acela de adîncire continuă în lumea plină de fantasme a visului, după cum recunoaște și Fulviu: „Într-adevăr, ceea ce facem mi se pare și mie a fi complet opus psihanalizei. În loc să interpretăm, visăm. În loc să aducem la lumină fantasmele, intrăm adînc în noaptea care le dă naștere. Sîntem complet nebuni“.
Pentru un lector versat, dar și pentru un cinefil așijderea, cartea lui Corin Braga va constitui un adevărat festin. Intertextual pînă la ultima literă, romanul însuși narînd povestea unei confuze intertextualități instituite între vis și lumea reală, Luiza Textoris abundă în referințe literare și filmice. Voi începe cu cele literare și voi face referire strict la două texte: Peripeţiile Alisei în lumea oglinzii, romanul lui Lewis Caroll, și Maestrul și Margareta, năstruș­nica poveste a lui Bulgakov, deși este evident și faptul că actul inițiatic din romanul lui Corin Braga este unul inspirat de scrierile lui Carlos Castaneda, dar, din lipsă de spațiu, renunț la a mai puncta numeroasele legături cu romanele inițiatice ale așa-zisului antropolog peruvian. Aşa cum spuneam, Fulviu este pentru Luiza un maestru, un inițiator, reiterată fiind astfel povestea dintre Maestru și Margareta, reiterare realizată și prin povestea de iubire dintre cei doi, consumată – cum se putea altfel? – tot în plan oniric. De altfel, Luiza reia, în diferite etape ale aventurii ei, lectura romanului lui Bulgakov. Și Fulviu, citind la rîndu-i romanul lui Bulga­kov, „se pomeni că, în locul maestrului și al Margaretei, se gîndește la Anir și Adela“. De reținut minunata replică din visul lui Fulviu, care, parafrazînd replica șugubățului Wo­land, sună astfel: „Ma­nuscrisele sînt cele care nu ard. Însă visele, da“. Dar care e treaba cu Alice și peripețiile ei în Țara Oglinzilor? Legătura cu scrierile lui Lewis Carroll, căci există trimiteri și la celălalat roman al lui Carroll, în care Alice rătăcește uimită prin Wonderland, sînt evidente. Luiza este, de fapt, o Alice care călătorește, la fel de uimită ca personajul lui Carroll, printr-o lume a minunilor, lumea visului. Ba chiar, la un moment dat, Luiza îi povestește lui Fulviu ce i s-a întîmplat în vis folosindu-se de povestea lui Alice, repovestind-o cu ea, Luiza, ca personaj principal. Nu în ultimul rînd, jurnalul de vise al Luizei poartă titlul Peripețiile Adelei în lumea oglinzii, titlu anticipativ, căci, mai tîrziu, Luiza va învăța să se folosească de oglindă pentru a călători în cele două lumi, în cea de vis și în cea reală. Cam atît despre influențele literare.
Să aruncăm o privire si asupra influențelor venite dinspre lumea cinematografului. Una dintre trimiterile evidente și recunoscute de autor este aceea la pelicula din 2010 a lui Cristopher Nolan, Inception. Astfel, Luiza și Fulviu hotărăsc, la un moment dat, să construiască un oraș de vis, Clusium, pentru „dublurile lor de vis“, iar Luiza se poate transporta, prin intermediul oglinzilor, pentru asta reconstituind din amintire, în oglindă, în mod minuțios, spațiul în care dorește să ajungă. O altă trimitere ar fi la El labirinto del fauno, filmul lui Guillermo del Torro, evocat, de exemplu, în secvențele în care Luiza își desenează trape pentru a intra în diferite încăperi. Apoi dedublarea Luizei și qui pro quo-ul dintre ea și dublul său, Adela, amintesc de The Ward, film semnat de John Carpenter. Să nu uităm însă de unul dintre regizorii preferați ai lui Corin Braga – este vorba despre David Lynch. Citatele din filmele acestui regizor sînt numeroase, dar las cititorului plăcerea să le descopere. Încă o dată, cu cele de mai sus nu am epuizat, după cum ar putea părea, lista conexiunilor din romanul lui Corin Braga, evidente pentru un lector avizat.
Corin Braga reușește, în Luiza Textoris, un adevărat tur de forță printre meandrele lumii visului, o lume explorată de autor și în Claustrofobul și Hidra, lume care, demonstrează Corin Braga, se poate institui cu ușurință drept una reală, mintea omenească putînd cădea astfel pradă unei fatale psihoze – o telescopare a perspectivelor măiestrit surprinsă în Luiza Textoris.



Apărut în „Observator cultural”, nr. 662/ 22.02.2013