Se afișează postările cu eticheta raul popescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta raul popescu. Afișați toate postările

duminică, 13 august 2017



Brian Greene nu este doar un strălucit fizician, absolvent de Harvard, cu un doctorat susținut la Oxford, ci și, în mod indubitabil, un scriitor talentat. O dovedește cu prisosință în volumele sale, unde, printr-o scriitură relaxată, plină de culoare, de umor, populată de personaje din lumea pop (Mulder, Scully, Simpsonii etc.), distribuite în cele mai stranii situații, reușește performanța de a te ține cu sufletul la gură, povestind despre lucruri care, în alte condiții, ar părea mult prea alambicate, mai ales unui neinițiat într-ale fizicii (post)moderne. Observația de mai sus se aplică tuturor celor patru volume ale lui Brian Greene – aici mă voi referi pe scurt, deocamdată, doar la Universul elegant: supercorzi, dimensiuni ascunse și căutarea teoriei ultime (Humanitas, 2008). Fiind unul dintre fizicienii care au contribuit din plin la dezvoltarea teoriei supercorzilor (pe scurt, teoria corzilor), Brian Greene descrie, în Universul elegant..., modul în care această teorie ar fi acel Graal al fizicii, presimțit și căutat cu înfigurare încă din prima jumătate a secolului al XX-lea de însuși Einstein, teorie care ar împăca relativitatea generală (folosită în iscodirea macrocosmosului) și mecanica cuantică (principala unealtă în cercetarea microcosmosului), două sisteme, în aparență, de neconciliat.


Citește continuarea textului aici, în Literomania nr. 32

Sumar Literomania nr. 32



Adina Dinițoiu, Un paradis regăsit, în vâltoarea istoriei (click)
Virgil Mazilescu, cântecul lui guillaume (click)
Raul Popescu, Universul elegant (click)
Ioana Bâldea Constantinescu, Tocino de cielo (click)
Bozz, Drăcușorul lui Maxwell și entropia (click)
Veronica D. Niculescu, Nici nu mai era (click)
Valeriu Gherghel, Poet mare poți fi și la 16 ani (chiar mai devreme), dar prozator mare (sau eseist) nu devii decît după 90 (click)
Péter Demény, Ce vrem oare de la nemurire? (click)


Literatura între sacru și profan



Într-un Avis au lecteur, autorul volumului Porunca lui rabbi Akiba (Ceremonia lecturii de la Sfântul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri și autofricțiuni exegetice) (Polirom, 2005), Valeriu Gherghel, propune un mod de lecturare în cheie dublă a eseurilor din volumul tocmai pomenit: „ca o succintă istorie a lecturii (și cărții) în Antichitatea târzie și Evul Mediu… și, nu mai puțin, ca o istorie personală, ca o eco-grafie, la fel de succintă a cititorului postmodern care sunt, situat la sfârșitul lecturii…” .


Eseurile sunt grupate în patru capitole: Tolle, lege: ia și citeșteLectio divina: lectura sacrăMirabila,Quis est homo hic: cine este aceste om?. Încă din primul capitol este demontat mecanismul eseului, mecanism bazat pe convenția unei depline autenticități, eseul, în acest caz, dorindu-se „un desen mai mult sau mai puțin veridic al eului”. Pentru că „scriitorul nu este o făptură străvezie, ca țipla, meduza sau heruvimii”, ar fi inutil să ne mințim că eul este ceva transparent. Și chiar acceptând această transparență, trebuie luată în considerare constituția multiplă a eului. În plus, orice privire asupra eului presupune un eu reflexiv, un eu secund care nu este decât o producție a eului prim.Valeriu Gherghel recunoaște că „Nu mi-am propus să uluiesc umanitatea printr-o serie de ultime adevăruri sfruntate, în numele faptului că mi-am conceput propozițiile la persoana întâi… Mai mult, nu cred o iotă măcar din cele  pe care le declar ritos într-o privință sau alta… Fiind o compunere la persoana întâi singular, eseul oferă o sugestie a despuierii de veșminte și prejudecăți, o promisiune a nudității fruste. Am contrazis pas cu pas sugestia”. În concluzie, cititorului îi sunt propuse niște contra-eseuri.

Continuarea textului aici, în Literomania nr. 31



Corpul concupiscenței



Analiza mecanismelor puterii constituie, fără tăgadă, esența scrierilor lui Michel Foucault, lucru demonstrat cu asupra de măsură și de cursurile sale despre anormal(i) ținute la Collège de France între 1974-1975. În cursul datat 19 februarie 1975, avem, de exemplu, o expunere detaliată a modului în care Biserica, prin confesori, a acaparat treptat corpul individului, corp căruia i s-au atribuit felurite dorințe/voluptăți tocmai pentru a fi mai ușor de monopolizat prin actul confesiunii.

În acest act de apropriere a corpului prin confesiune, se pleacă, ni se spune, de la păcatul desfrânării, dar este vizat un tip special de desfrânare, și anume desfrânarea cu sine însuși: „Ceea ce se modifică fundamental în practica mărturisirii păcatului în materie de desfrâu, începând din secolul al XVI-lea, este că, până la urmă, nu aspectul relațional al sexualității va deveni elementul prim, important, fundamental al confesiunii penitente. Deci nu aspectul relațional, ci însuși trupul penitentului (s.m.), gesturile sale, simțurile, plăcerile, gândurile, dorințele, intensitatea și natura a ceea ce trăiește, toate acestea se vor afla de acum în centrul interogatoriului...

Noul examen va consta într-o analiză meticuloasă a corpului, un fel de anatomie a voluptății. Trupul, cu diferitele sale componente, corpul cu diferitele sale senzații, și nu normele împreunării legitime (sau, în orice caz, în mai mică măsură), vor constitui principala articulație a păcatului desfrâului”.



Citește continuarea textului aici, în Literomania nr. 30  


Sumar Literomania nr. 30



Sumar Literomania nr. 30

Concurs Flash Fiction - iulie 2017 (click)
Raul Popescu, Corpul concupiscenței (click)
Andrei Dósa, Ridicol și frumos (click)
Raul Popescu, Femei și cărți (seducție și abandon) (click)
Honoré de Balzac, Crinul din vale (fragment) (click)
Bozz, Antieroul lui Jospeh Conrad (click)
Valeriu Gherghel, Cititori de pretutindeni, nu vă reprimați plăcerile... (click)
Péter Demény, Rechinul din baltă (click)


luni, 24 iulie 2017

„Al nostru Ulise, Radu Niciporuc…“


Săptămîna trecută a plecat dintre noi un om şi un scriitor deosebit: Radu Niciporuc. Inginer de nave, a navigat pe mai toate mările şi oceanele lumii, a văzut locuri extraordinare, la care mulţi dintre noi doar visăm, a cunoscut oameni de diverse naţionalităţi şi religii, cu obiceiuri şi feluri de a fi dintre cele mai diferite. O parte din materialul adunat, în timp, pe diverse carneţele şi foi a prins contur, mai tîrziu, în povestirile din volumul Pascal desenează corăbii (Cartea Românească, 2016). A debutat în proză tîrziu, la 66 de ani, dar savoarea povestaşului, exotismul, fineţea stilistică, amintind de cea a lui Alexandru Vlad sau, mergînd mai înapoi în timp, de cea a lui Joseph Conrad, un alt scriitor-marinar, l-au impus pe Radu Niciporuc în lumea literară românească. În aprilie 2017, a fost răsplătit cu Premiul pentru debut al revistei Observator cultural pentru volumul din 2016, Pascal desenează corăbii. Acolo, la Gala Premiilor Observator cultural, l-am văzut ultima dată pe Radu Niciporuc. Semnele bolii erau evidente. Speram, însă, că va rezista, că va înfrînge boala. Radu a fost, totuşi, un marinar, un om trecut prin capriciile mărilor şi oceanelor lumii. Nu putea ceda, credeam eu, mai ales că lucra la primul său roman.
A fost un colaborator constant, încă de la primul număr, al revistei online Literomania, revistă coordonată de mine şi de Adina Diniţoiu, unde scria săptămînal la rubrica sa Jurnal la babord. Timp de mai bine de şase luni ne-a trimis, conştiincios, texte în care cel pe care îl numisem cu drag „al nostru Ulise“ îşi povestea aventurile marinăreşti şi literare. Aşa am aflat cum a descoperit cartea de convorbiri ale lui Julio Cortázar cu Omar Prego Gadea – La fascinación de las palabras –, pe care a tradus-o pentru Editura Fabulator, editură înfiinţată de el împreună cu Alexandru Vlad, aşa am aflat cum a obţinut drepturile pentru acest volum, aşa am aflat că există o delicatesă culinară ce are în compoziţie bucăţele din cuib de rîndunică albă etc. A fost una dintre cele mai interesante rubrici ale Literomaniei. Reflexul de a aştepta textele pentru Jurnal la babord nu a dispărut încă, iar senzaţia că nu a fost spus totul, că nu a fost povestit totul a devenit, pentru mine, pe cît de certă, pe atît de apăsătoare.

Continuarea textului aici, în Observator cultural, nr. 881

duminică, 23 iulie 2017

„Angelus” sau despre buclucurile produse de apariția a trei îngeri



Într-o zi oarecare, într-o Metropolă oarecare, trei îngeri pică, la propriu, din cer. Prezența lor nu trece, desigur, neobservată de populație și de autoritățile locale, căci îngerii noștri nu sunt deloc discreți. Fac tot felul de minuni – vindecări, învieri –, ceea ce stârnește o adevărată isterie în jurul lor. Iată pe scurt subiectul romanului Angelus de Ruxandra Cesereanu, apărut în 2010 la Editura Humanitas. În 2015, la Lavender Ink, a fost publicată ediția în engleză, în traducerea lui Alistair Ian Blyth.

Romanul Ruxandrei Cesereanu trimite, în mod evident, cred eu, la cel puțin două romane cunoscute: Frații Karamazov de Dostoievski și Maestrul și Margarita de Bulgakov. În primul caz, am în vedere povestea Marelui Inchizitor, spusă de Ivan Karamazov, în care revenirea neașteptată a lui Iisus pe Pământ îi pune în dificultate pe inchizitorii Spaniei secolului al XVI-lea. La fel, îngerii picați în Metropolă pun în dificultate autoritățile, care nu știu ce să facă cu ei. În cel de al doilea caz, avem trupa de drăcușori bulgakovieni (Woland, Behemot, Koroviev, Azazello), care, prin isprăvile ei, agită întreaga Moscovă. În romanul Ruxandrei, trioul angelic tulbură, la rându-i, liniștea Metropolei, dar nu prin năzbâtii diavolești. De observat că îngerii își cam fac de cap și prin texte ceva mai recente, și aici mă refer la romane ca, de pildă, Dulce companie al Laurei Restrop.

Cei trei îngeri ai Ruxandrei Cesereanu, desprinși din Icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov și azvârliți în Metropolă, capitala unei Patrii, par, la o primă vedere, niște tineri destul de moderni. Pe lângă o tunică albastră, obiect vestimentar furat din iconografia rublioviană, ei poartă blugi. Sunt tăcuți și împrăștie „o mireasmă de tămâie roșcată cu gust de zahăr carmelizat”. Uneori reușesc să vindece, dar numai anumite boli sau deficiențe, și nu în totalitate. Pot învia morți, dar nu pot păcăli moartea.



Citește continuarea textului aici, pe Literomania nr. 29


Sumar Literomania nr. 29



Raul Popescu, „Angelus” sau despre buclucurile produse de apariția a trei îngeri (click)
Adina Dinițoiu, In memoriam Radu Niciporuc (click)
Antonio Della Rocca, Meduze și manageri (click)
Marian Ilea, Republica Iza (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Polemişti şi pamfletari (click)
George Banu, Semnături urbane, graffiti-uri culturale (click)
Péter Demény, Bolovanii din Ardeal (click)
Valeriu Gherghel, Numai cei aleși pot vorbi despre brânză (click)
Despina Jderu, Imagini și expoziții (click)

Povestirile lui Ismail Kadare




Ismail Kadare s-a impus încă de la debutul său în proză din 1963, cu romanul Generalul armatei moarte, care a rămas, până în prezent, cea mai cunoscută, probabil, carte a sa. La numai 18 ani, a publicat un volum de poezie, Inspiraţii juvenile, urmat, în 1957, de un alt volum de poezie, Visări(prin urmare, adevăratul debut literar al lui Kadare a stat, cum s-a întâmplat şi în cazul lui Michel Houellebecq, sub semnul poeziei). Scriitorul albanez a excelat, însă, în proză, şi am în vedere atât romanele, cât şi povestirile sale.

Firmanul orb, volum apărut la Editura Humanitas Fiction (în colecţia „Raftul Denisei”), în traducerea lui Marius Dobrescu, adună câteva dintre cele mai bune povestiri istorice, scrise în diferite perioade, ale lui Ismail Kadare. Astfel, povestirea cu care începe volumul, Biserica Sfânta Sofia (murală), este scrisă în 1994, la Tirana. În zilele care au urmat căderii Constantinopolului din 29 mai 1453, când armata otomană, aflată sub conducerea lui Mehmed al II-lea, jefuia şi ucidea după bunul ei plac în capitala puternicului, odinioară, Imperiu Bizantin, sultanul îl numeşte pe arhitectul Kaur responsabil cu transformarea Bisericii Sfânta Sofia în moschee. Kaur este un personaj oarecum atipic: nici creştin, nici musulman, nici femeie, nici bărbat. El este, cum îl numeşte sultanul, un „fătălău”, un hermafrodit, iar cei ca el erau, pe atunci, consideraţi sfinţi – o idee care acum ar revolta orice musulman (dar şi creştin) tradiţionalist. În viziunea lui Kaur, Sfânta Sofia ar fi trebuit să devină „prima casă în care să stea sub acelaşi acoperiş cele două mari religii ale lumii”: „Era greu, fără îndoială. Era ca şi cum ar fi putut exista două suflete într-un singur trup”. Pentru Kaur, Sfânta Sofia, centrul lumii, nu putea fi decât un loc al armoniei între religii, între oameni, dincolo de orice joc de putere. Dar sultanul, ca şi împăraţii bizantini, nu-şi dorea decât puterea absolută.




Sumar Literomania nr. 27




SUMAR LITEROMANIA NR. 27

Raul Popescu, Povestirile lui Ismail Kadare (click)
Prozele finaliste ale concursului Flash Fiction - iunie 2017 (click)
Diana Adamek, Adio, Margot (fragment) (click)
Vasile Cesereanu, Document de epocă: Memoriul preotului greco-catolic Vasile Cesereanu către pontiful Ioan Paul al II-lea (episodul III) (click)
Radu Niciporuc, Cu cuțitul la gât (click)
Veronica D. Niculescu, Note de subsol pentru o vacanță (click)
Péter Demény, Tamisa mea (click)
Valeriu Gherghel, Îndemnul lui Emerson (click)


duminică, 9 iulie 2017

Literatura fantasy, produs al remitologizării



Literatura fantasy a devenit de ceva timp o vedetă, lucru datorat cu prisosință cinematografiei. Dar chiar înainte de acest trend, unele creații ale genului au fost reconsiderate prin raportare la ”literatura înaltă”, cazul J. R. R. Tolkien fiind, din acest punct de vedere, mai mult decât elocvent. Genul fantasy, flexibil, generos, pe lângă J.R.R. Tolkien sau C. S. Lewis, găzduiește sub prelata sa diverși autori, cu o mențiune însă. Dacă J.R.R. Tolkien, C. S. Lewis sau George R.R. Martin sunt niște băsmuitori puri, scriitori ca Roger Zelazny sau Abraham Merritt nu ezită a-și tehnologiza basmele, aspectul tehnic necontând totuși decât ca element secundar. În ciuda celor de mai sus, genul fantasy nu este greu de definit: este acel gen (literar și nu numai) în care supranaturalul nu surprinde, fiind în acord cu legile lumii în care acționează, spre deosebire de literatura fantastică, unde supranaturalul își păstrează însușirea de bază, aceea de a surprinde.

Pentru ca lucrurile să fie și mai clare, iată o clasificare sumară a genului fantasy: se poate vorbi de un high fantasy (sau epic fantasy), categorie în care avem o mitologie inventată, deși cu rădăcini evidente în mitologiile reale (J. R. R. Tolkien, C. S. Lewis, R. R. Martin), de un mythological fantasy, unde se face uz de mitologiile pământene (Roger Zelazny), și de un low fantasy, categorie apropiată literaturii fantastice, ea implicând irumperea supranaturalului în lumea realului și o abordare ironică, satirizată, a fantasticului (Terry Pratchett).  Toate aceste subgenuri au rezultat dintr-un proces numit de-mitologizare, dar pe care eu l-aș numi remitologizare, adică personajele, zei și eroi, sunt ”răpite” din panteonurile lor natale și recontextualizate, ele păstrându-și însă atribuțiile de bază, în funcție de care sunt ușor recognoscibile. În mytological fantasy numele personajelor mitologice nici măcar nu sunt schimbate, însă, atenție!, în cazul acestui subgen, divinitățile deseori sunt investite cu atribute străine lor, contextul mitologic inițial fiind cu desăvârșire ignorat. Mircea Ștefancu, traducătorul romanului Domn al luminii de Roger Zelazny, în Cuvântul înainte la romanul tocmai menționat, punctează foarte bine criteriul care stă la baza literaturii fantasy, anume curajul de a crea realități: ”…realitatea nu este decât ceea ce acceptăm noi a fi, potrivit schemelor de gândire care ne-au fost inoculate prin cultură, impuse prin obișnuință sau propuse de cei puțini atinși de aripa inspirației în aplecarea lor asupra temeiurilor a ceea ce cu toții, dar fiecare în parte, credem a ști”. Autorul este, altfel spus, creator de realități, motiv pentru care își asumă o libertate absolută în conceperea lumilor sale, care vor deveni, mai apoi, lumile cititorilor săi.



Continuarea textului aici, înLiteromania nr. 26


duminică, 2 iulie 2017

Sumar Literomania nr. 26



SUMAR LITEROMANIA NR. 26

Adina Dinițoiu, Povestirile pisicii Ochi (click)
Georges Banu, À travers les larmes... De Tchekhov à Klaus Michael Grüber (click)
Paul Țanicui, Cum se face un film. Etape esenţiale în construcţia unui proiect cinematografic (click)
Raul Popescu, Literatura fantasy, produs al remitologizării (click)
Dorica Boltașu Nicolae, Dialogul intercultural într-un experiment cu muzică ancestrală (click)
Vasile Cesereanu, Document de epocă: Memoriul preotului greco-catolic Vasile Cesereanu către pontiful Ioan Paul al II-lea (episodul II) (click)
Radu Niciporuc, Pasărea-clopot la Hong Kong (click)


duminică, 25 iunie 2017

Lansarea volumului „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” de Raul Popescu







Vă invităm la lansarea cărții „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” de Raul Popescu (Editura Eikon, 2017), luni, 26 iunie 2017, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu. 

Carte recomandată de Literomania.

Invitați: Gabriela Adamesteanu, Andrei Oișteanu și Raul Popescu.
Moderator: Adina Dinitoiu.


Cele de (ne)măsurat





„Fără a-şi stabili, de fiecare dată, coordonatele spaţiale, nici un om nu poate să evolueze.” (Daniel Kehlmann, Măsurarea lumii)


Daniel Kehlmann a fost considerat, la începutul anilor 2000, marea revelație a literaturii germane contemporane. În 1997, după studii de Filozofie şi Litere – la numai 22 de ani –, publică primul său roman, dar faima va sosi mai târziu, odată cu apariţia romanului Eu şi Kaminski. Personalitate complexă, publică numeroase articole, eseuri, ţine prelegeri la Universităţile din Mainz, Wiesbaden şi Göttingen, este un răsfățat al premiilor literare.

Prin Măsurarea lumii, roman apărut în 2005, Kehlmann demonstrează că este, fără doar și poate, un prozator pursânge. Măsurarea lumii poate fi considerat, la o primă vedere, un roman istoric, scris, însă, într-o manieră atipică, postmodernă (liniuţele de dialog, de exemplu, sunt suprimate, dialogurile fiind povestite). Replicile par, astfel, relatările unui narator pus pe şotii, ironic (dar şi, în bună tradiţie postmodernă, autoironic).

Matematicianul şi astronomul Carl Friederich Gauß şi geograful Alexander von Humboldt sunt protagoniștii romanului lui Khelmann, personaje pline de umor (de cele mai multe ori involuntar) şi ale căror destine par a fi guvernate de dictonul: „Atunci când te sperie un lucru, o bună idee este să-l măsori”. Cei doi nu sunt descriși într-un mod prea măgulitor, dimpotrivă, în prim-plan sunt plasate mofturile, ifosele lor – toane justificate de o perpetuă stare de nemulțumire. De reţinut aici cuvintele ciufutului Gauß: „Este ciudat şi nedrept, a spus Gauß, chiar tipic pentru bunul-plac al destinului faptul că te naşti într-un anumit timp, al cărui prizonier rămâi, fie că îţi place sau nu. Unii pot fi din cale-afară de favorizaţi faţă de cei din trecut, iar alţii sunt sortiţi să devină clovnii viitorului”.


Continuarea textului aici, pe Literomania nr. 25