Real şi ireal în "Mătase" de Alessandro Baricco

„Uneori, în zilele cu vânt, cobora până la lac şi petrecea câteva ore privindu-l, deoarece, desenat pe apă, i se părea că vede inexplicabilul spectacol, uşor, care fusese viaţa lui.”

Alessandro Baricco, Mătase

Alessandro Baricco este unul dintre prozatorii care nu se feresc de experiment, fiecare text al său fiind o încercare de a spune o poveste altfel. Aşa stau lucrurile şi în cel de al doilea roman al său, Seta (1996), Mătase, apărut la noi mai întâi la Polirom (2003), apoi la Humanitas Fiction (2015) în traducerea lui Adrian Popescu.

Totul în acest microroman pare fragil, asemenea mătăsii, material preţios, în jurul căruia se ţes destinele personajelor dintr-un sat francez de secol XIX. Introducerea este abruptă, concisă, în contrast cu introducerea caracteristică romanului realist de acum aproape două secole, amintind mai degrabă de începutul unei poveşti, deşi, pe alocuri, sonoritatea textului, muzicalitatea lui, ar putea invoca şi începutul unui poem, mai bine spus, în acest caz, al unei epopei: „Deşi tatăl său şi-a închipuit că va avea un viitor strălucit în armată, Hervé Joncour a sfârşit prin a-şi câştiga existenţa cu o meserie insolită, de care nu era străină, datorită unei ciudate ironii, o trăsătură atât de plăcută încât trăda o vagă nuanţă feminină. Pentru a trăi, Hervé Joncour cumpăra şi vindea viermi de mătase. Ne aflăm în 1861. Flaubert tocmai scria Salammbô, iluminatul electric era încă o ipoteză şi Abraham Lincoln, de cealaltă parte a Oceanului, lupta într-un război căruia nu avea să-i vadă niciodată sfârşitul. Hervé Joncour avea 32 de ani. Cumpăra şi vindea. Viermi de mătase”. Nota de fragilitate este invocată aici, iată, prin acea „vagă nuanţă feminină” care ar caracteriza ocupaţia protagonistului, Hervé Joncour. Dacă în Roşu şi negru, personajul lui Stendhal, care, ce-i drept, era un om simplu, dar îşi dorea cu disperare să facă parte din lumea aristocraţilor, a potentaţilor, avea de ales între două cariere, cea de militar şi cea de preot, ambele exclusiv masculine şi destinate de obicei celor avuţi, personajul lui Baricco, un burghez cu o fire calmă, cu o viaţă aşezată, lipsită de orice fel de asperitate, alege o ocupaţie oarecum atipică pentru un bărbat, creşterea viermilor de mătase. Din această mătase erau făcute, mai apoi, eşarfe, adică obiecte care ţin de cochetăria feminină. Într-un secol în care apologia virilităţii ocupa un loc aparte, o asemenea ocupaţie părea oarecum bizară, dubioasă chiar, dar nu şi pentru câţiva oameni cu viziune – nişte aventurieri, aşa cum este şi personajul Baldabiou, un mentor pentru mai tânărul Joncour, cel care „i-a rescris ordonat destinul” acestuia din urmă. Memorabilă este şi scena, cu iz de anecdotă, prin care acest personaj straniu este introdus în poveste: „Baldabiou era bărbatul care în urmă cu douăzeci de ani, abia sosit în sat, se îndreptase direct spre biroul primarului, intrase fără să anunţe, întinsese pe masa acestuia o eşarfă de mătase culoarea amurgului şi întrebase: - Ştiţi ce-i aceasta? – Lucruri femeieşti. – Greşit. Lucruri bărbăteşti: bani.” După ce a construit o filiatură şi o magazie pentru creşterea viermilor de mătase, s-a întors la primar şi i-apus pe masă, în bancnote mari, treizeci de mii de franci, întrebându-l: „- Ştiţi ce sunt ăştia? – Bani. – Greşit. Sunt dovada că sunteţi un nătăru.” Toate acestea se întâmplau prin 1841, adică cu douăzeci de ani înainte de a începe aventura lui Joncour în lumea mătăsii.

Alessandro Baricco

Mai exact, începutul poveştii noastre este plasat în anul de graţie 1861, când, ne spune povestitorul, „Flaubert era pe punctul de a încheia Salammbô, iluminatul electric era încă o ipoteză şi Abraham Lincoln, de cealaltă parte a Oceanului, lupta într-un război căruia nu avea să-i vadă niciodată sfârşitul”. În acel an, 1861, o epidemie a lovit, din nou, culturile europene de viermi de mătase. Baldabiou, în astfel de situaţii, îl trimitea pe Joncourt în Africa, de unde se întorcea cu mii de ouă, şi mereu se întorcea „în prima duminică din aprilie, la vreme pentru liturghie”. În paranteză fie spus, prin această exactitate a întoarcerii acasă, personajul lui Baricco aminteşte de un alt personaj celebru al literaturii universale, cel al lui Jules Verne, Phileas Fogg – aventura din Ocolul lumii în 80 de zile fiind plasată în 1872, cu zece ani mai târziu, iată, decât cea din romanul lui Baricco. Deşi nu şi-a propus să facă ocolul lumii, Hervé Joncour, într-o cronologie care ar ţine strict de un timp fantastic, cel al cărţilor, poate fi considerat un precursor al lui Fogg. În acel an 1861, însă, cum spuneam, epidemia de pebrină, boală parazitară a viermilor de mătase, a afectat şi ouăle culturilor din Africa şi chiar din India. „Aproape întreaga lume”, ca să-l citez pe Baldabiou. El, Baldabiou, cel care „i-a rescris ordonat destinul” lui Joncour, hotărăşte că singura soluţie ar fi aceea de a-l trimite pe tânăr într-un ţinut încă puţin cunoscut pe atunci europenilor, Japonia. La întrebarea lui Joncour „ – Şi unde ar fi, mai exact, această Japonie?”, Baldabiou nu poate decât să ridice bastonul, „ţintind dincolo de acoperişurile de la Sfântul Augustin” şi rostind: „ – De aici drept înainte... Până la capătul lumii”.

Aşa începe aventura lui Joncour în lumea mătăsii, Japonia. De aici totul capătă aerul unui basm. Drumul spre Japonia este marcat simplu, prin indicarea rapidă a unor repere geografice reale, dar care, prin simpla lor enumerare, par doar ţinuturi de trecere spre un alt tărâm, un tărâm de poveste: „Trecu graniţa franceză lângă Metz, traversă Württembergul şi Bavaria, intră în Austria, ajunse cu trenul la Viena şi Budapesta, apoi continuă până la Kiev. Parcurse călare două mii de kilometri de stepă rusească, trecu Uralii, intră în Siberia, călători patruzeci de zile până la lacul Baikal, pe care lumea de acolo îl numea: ultimul. Coborî iar pe cursul fluviului Amur, urmând graniţa chineză până la Ocean şi, odată ajuns la Ocean, poposi în portul Sabrik zece zile, până când o navă de contrabandişti olandezi îl transportă la Capul Teraya, pe coasta de vest a Japoniei”. Acolo, în Japonia, în „ţara de la capătul lumii”, Joncour îl va întâlni pe Hara Kei, un bărbat dur, inflexibil, şi, în acelaşi timp, „cel mai întreprinzător om din Japonia, stăpânul tuturor lucrurilor pe care lumea reuşea să le scoată de pe insulă”. Tot acolo, în „ţara de la capătul lumii”, o va întâlni şi pe tânăra misterioasă, proprietate a lui Hara Kei, o copilă ai cărei ochi „nu aveau o tăietură orientală” şi de care Joncour se va îndrăgosti.

Povestea de dragoste a lui Joncour, trebuie spus, se desfăşoară pe două planuri: în lumea occidentală, unde are o soţie, pe Hélène, prima persoană care îl întâmpină la întoarcerea sa din aventura asiatică în prima duminică din aprilie. Cu ea îşi doreşte Joncour un copil, ea este femeia tangibilă, reală. Apoi, în Japonia, unde Joncour este aşteptat de o tânără, de o copilă, o fantasmă aproape. Ea este asemenea mătăsii japoneze: cea mai frumoasă mătase din lume, dar care, ţinută în mână, „era ca şi cum nu ai fi ţinut nimic”. Nu miră, aşadar, că Hélène, primind în dar de la soţul ei o tunică de mătase japoneză, din pudoare, nu o va îmbrăca niciodată: „Dacă o ţineai între degete, era ca şi cum nu ai fi ţinut nimic”. La întoarcerea din prima călătorie în Japonia, la întrebarea lui Baldabiou „Cum e capătul lumii?”, Joncur răspunde simplu: „- Invizibil”. Un răspuns care ar fi mulţumit, sunt sigur, un maestru zen. 

La un moment dat, cele două planuri, cel occidental şi cel oriental, se contopesc. În acel moment, Joncour îşi dă seama că, în fapt, în viaţa sa nu au existat două iubiri, ci una singură. Figurile celor două femei se unesc, formând un singur chip. Legătura dintre cele două ţinuturi este astfel desăvârşită. Însă până la acest punct, mătasea, iar mai apoi alte obiceiuri excentrice importate din ţinutul „de la capătul lumii”, vor constitui punţile de comunicare dintre cele două lumi, modul în care cel fermecat îşi va alina dorul. De exemplu, Joncour îşi va ocupa timpul cu amenajarea unui parc, un teritoriu altfel, diferit de cel real, parc în care îşi dorea şi existenţa unei voliere. În Japonia, Hara Kei era deţinătorul unei impresionante voliere cu păsări dintre cele mai frumoase. Joncour asistase la spectacolul feeric oferit de zborul acestora:

„Aşa observă,
în fine,
pe neaşteptate,
cerul de deasupra reşedinţei pătându-se de zborul sutelor de păsări, ce păreau expulzate de pământ, zburătoare de toate felurile, mirate, fugind peste tot, înnebunite, căutând şi ţipând, pirotehnică explozie de aripi, şi un nor de culori explodând în lumină, şi de sunete, înspăimântate, fugă muzicală, izbucnind în cer...”

Hervé Joncour va proiecta şi el o astfel de volieră pentru parcul său, ceea ce stârneşte curiozitatea soţiei sale, care, uimită, îl întreabă la ce serveşte o astfel de volieră. „- Tu o umpli cu păsări, cu cât mai multe poţi, apoi, în ziua în care ai o mare bucurie, o deschizi şi le priveşti zburând  de-acolo”, îi răspunde Joncour.

Un roman de o deosebită fineţe, cu o construcţie care, nu de puţine ori, aminteşte de cea a unui poem în proză, Mătase este un superb roman de dragoste, în care scriitorul surprinde acest sentiment din două perspective diferite: occidentală şi orientală. Mătasea era, în trecut, foarte preţuită şi ca suprafaţă pentru pictură, iar peisajele pictate pe mătase s-au transformat, cu timpul, într-o adevărată artă mistică. Colin Thubron, în volumul Redescoperind Drumul Mătăsii... (Polirom, 2013), scria referitor la aceste peisaje: „În jurul munţilor şi oamenilor – conturaţi uneori cu pensule din păr de samur sau mustăţi de şoarece –, întinderile cerului sau oceanul invizibil erau asigurate de mătasea nepictată. Goliciunea ei lucioasă devenea o prezenţă vie. Toate lucrurile solide, spuneau taoiştii, sunt în drum spre nonexistenţă. Golul de mătase era mai real decât acestea: spirit pur”. Romanul lui Baricco este o astfel de pânză de mătase pe care autorul a pictat povestea lui Hervé Joncour şi în care spaţiile nepictate, goale, cele care sugerează irealul, sunt esenţiale în înţelegerea adevăratului sens al poveştii din Mătase.

Alessandro Baricco, Mătase, traducere de Adrian Popescu, Humanitas Fiction, Bucureşti, 2015, 128 p.

Apărut în "Astra", nr. 1-2 (341-342)/ 2015