Pe la începutul anilor ’90, se dezbătea la modul aprins – dezbaterea a
redevenit, recent, de actualitate – despre doctrina liberală în contextul unei
posibile resuscitări a României. Cei care s-au exprimat atunci în favoarea unui
liberalism autentic nu au fost puțini, dar voi face referire aici la doi dintre
ei, anume la Virgil Nemoianu și la mai tânărul său confrate într-ale scrisului,
Caius Dobrescu. În rândurile de mai jos, mă voi referi în mod special la Virgil
Nemoianu.
Cunoscut
îndeosebi ca un abil teoretician al literaturii, Nemoianu se dovedește și un
fin teoretician al politicii, lucru confirmat cu prisosință de eseurile sale
răspândite prin diverse publicații și reunite în volumul România și
liberalismele ei (Editura Fundației Culturale Române, București,
2000). Liberal convins, Virgil Nemoianu pledează pentru o bună cunoaștere a
tradiției liberale, tradiție bazată, în ciuda a ceea ce se crede, pe o etică
tare. Nemoianu observă în mod just, în studiul Umanismul cultural și
mecanismele tiraniei din volumul citat mai sus, că, în România de după
1989, a avut loc nu numai o recuperare a valorilor interbelice, ci și o
glorificare a acestora, adică s-a produs o recuperare necritică. Nu se poate
construi, crede eseistul nostru, și aici îi dau dreptate, o democrație
autentică pornind de la intelectualii interbelici, mulți dintre ei niște
campioni ai negării istoriei, de unde și deruta lor politică. De altfel, într-o
tradiție democratică autentică, adaugă acesta, ar trebui să avem o confruntare
onestă între doctrinele liberal-democrată, social-democrată și
creștin-democrată, doctrine vitale într-o societate normală.
Continuarea textului aici, pe Literomania nr. 22
0 Comentarii